Note

Îmi dau seama că am format un tipar și că este cazul să mai schimb și eu scriitorii că prea îi repet. Ce să fac dacă mă atașez de unii care scriu foarte bine sau au idei care mie nu mi-ar trece niciodată prin cap. Cred.

Am revenit la Kiristin Hannah și aș reveni oricând pentru că este printre autoarele mele preferate. Noroc că de data aceasta am primit cartea în dar. În ultima vreme nu prea am mai primit cărți cadou pentru că oamenii au impresia că am citit tot ce poate oferi o editură, pe când mie mi se pare că sunt atât de în urmă cu noutățile editoriale că mi-ar mai trebui o viață să citesc tot ce scriu oamenii ăștia frumos.

Un moment magic mi s-a părut o combinație între scriitura lui Agnes Martin-Lugand și romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens. A fost ușor diferită de scriitura cu care m-am obișnuit în cărțile lui Kristin. Mai puțin dramatică mi s-a părut mie. Nu ca subiect, ci ca scriitură. Sau poate doar nu m-a atins pe mine la fel ca celelalte, cine știe.

Temele consacrate ale scriitoarei se păstrează. Dragostea este principalul subiect evocat în toate cărțile sale. Și nu doar cea amoroasă, de cuplu, ci și relația dintre părinți și copiii lor, ori dintre frați, foarte prezente și aici.

Mi-a lipsit partea de istorie din această carte așa cum m-am obișnuit în celelalte. Însă m-a făcut să privesc Mowgli cu alți ochi.

Suferința nu ocolește nici acest roman care este scris foarte frumos și foarte duios, însă parcă lipsesc cuvintelea acelea care apasă pe butoane, așa cum a fost la Privighetoarea de exmplu care a rămas romanul meu de suflet al acestei scriitoare.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care a conturat relația care s-a format între un copil sălbatic și cea care îi de vine mamă și terapeut. La fel de mult cum mi-a plăcut și relația dintre cele două surori care trăiau cu concepte diferite și care au găsit un culoar comun care le-a făcut să se apropie.

Îmi pare cea mai fantasmagorică și departe de realitate carte a autoarei din câte am citit eu. Însă modul în care pune emoție în cuvinte și dă viață personajelor și aduce lumea pe care o descrie atât de realistă și de palpabilă face din acest roman unul foarte frumos și cald, chiar dacă subiectul principal este atât de dur.

Am citit Un moment magic aproape pe nerăsuflate chiar dacă este un volum destul de gros care sare ușor de 400 de pagini, însă este atât de captivant încât cu greu l-am putut lăsa din mână. Și cum ziua am o sonerie mobilă și umblătoare care mă ține cu picioarele ancorate în realitate, am sacrificat evident orele de somn de noapte ca să pot citi. Dă-l naibii de somn că și așa mai tare mă încurcă. Ciți romanul acesta, este varianta feminină a lui Mowgli.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

Furia este un subiect care m-a interesat îndeaproape de multă vreme, cam de când am conștientizat că o am.

Am avut multe momente în care m-am lăsat copleșită de furie exact așa cum descriu unii dintre cei care spun că au comis diverse fapte (grave) într-o fracțiune de secundă când li s-a întunecat imaginea și nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Ei bine, aceasta este furia. Sau măcar o latură a ei.

Ultima dată când am lăsat furia să pună stăpânire pe mine eram însărcinată destul de la început iar o situație de la locul de muncă m-a adus în stadiul acela în care am văzut negru. A fost ultima oară în care am mai permis furiei să mă acapereze și ultima oară în care am mai lăsat să îmi pese atât de mult încât să îmi fac rău. Pentru că da, eu am permis să ajung în acel punct.

Am descoperit citind Intelgența emoțională cât de benefic este pentru organism, pentru minte, pentru creierul reptilian să te eliberezi de furie. Sau și mai bine să deturnezi emoțiile în sens pozitiv.

Daniel Goleman vorbește despre modalitatea de a aborda furia prin catharsis, adică a da frâu liber mâniei pentru a te simți mai bine odată eliberat. Deși este tentant să îți descarci furia pe cel care te enervează pentru că este eliberator, studiile spun că asta este mai mult aparent. Descărcarea frustrării peste cineva viu vine la pachet cu vina de după și mai ales cu rănirea celuilalt. Pentru că uneori cel care te rănește este foarte probabil să nu fie conștient de acest aspect.

Mai funcționează să îți descarci furia în mod activ pe o pernă imaginându-ți acolo chipul celui pe care l-ai lăsat să te aducă în starea respectivă (asta funcționează bine și la copii ca alternativă de descărcare), să ai un loc în care să te poți da cu capul sau să dai cu pumnul, dar se lasă cu leziuni și în final ajungi să înlocuiești o durere emoțională cu una fizică. Sau poți pur și simplu să deturnezi această furie astfel încât să nu mai dea pe dinafară.

Goleman spune că exercițiile de respirat ajută întotdeauna. Nu este necesar să numari până la 100 de fiecare dată ca să fii sigur că nu zboară cineva pe geam. Este suficient să îți amintești să insipiri profund în diafragmă, să ții aerul acolo câteva secunde și apoi să îl eliberezi lent pentru a ajuta cortizolul din organism să se risipească.

Doar prin exercițiu repetat ajungi să îți amintești în situații critice să și respiri. De fapt noi acționăm exact invers în momentul critic: uităm să respirăm, lucru ce îl ajută pe creierul reptilian (adică elefantul cum știm de la mind architect) să preia controlul, ceea ce nu este bine, pentru că acest elefant este arhaic și acționează ca atare. Respiratul profund, în diafragmă ajută creierul reptilian să se liniștească și pe tine să vezi lucrurile mai clar.

Spor la respirat și la amintit de respirat.