Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com

Am citit: Pulbere neagră- Eugen Ovidiu Chirovici

Fac ce fac și mă întorc la thriller ca la un vechi prieten.

Dacă fac abstracție de numele autorului, am impresia că această carte are un autor american care își cunoaște foarte bine regiunile pentru că detaliile meșteșugite în cuvinte sunt credibile și palpabile.

Pulbere neagră este o ficțiune bine conturată, chiar dacă mie personal îmi plac mai mult thriller-urile mai aproape de realitate decât de ficțiune, iar această carte are menirea de a plia o parte a rațiunii. Au fost câteva momente în care m-am întrebat dacă este mai mult thriller sau mai mult de groază, dar  o groază mai ușoară.

Acțiunea cărții se împarte în două spații temporale – cel al copilăriei și cel al maturității. M-a prins mai tare partea a doua, în care toți erau adulți. Nu sunt mare fană a cărților cu impact puternic emoțional în care autori sunt copiii. Excepție face Jocurile foamei, chiar dacă și acolo am avut reținerile mele, este foarte dinamic scrisă cartea aceea.

Mi-a plăcut incursiunea istorică în poveste. Chiar dacă acțiunea începe în anul 1955 când protagoniștii cărții erau copii iar vânătoarea de comuniști în Statele Unite ale Americii devenise sport național, dacă nu chiar isterie, pe parcursul poveștii au loc întoarceri în timp având menirea de a rezolva misterul. Așa se face că protagoniștii rămași în poveste accesează informații din 1923, apoi merg mai departe la indieni și cultura lor despre viață și moarte.

Recunosc că au fost câteva momente în care m-am gândit dacă totuși poate fi real, acesta este cel mai clar exemplu pentru o carte bine scrisă și bine documentată. Măi, dar dacă chiar așa o fi!?

Ce o fi, ce nu o fi aflați doar citind cartea.

Cărțile mele de suflet scrise de Eugen Ovidiu Chirovici rămân Cartea oglinzilor și Cartea secretelor despre care am mai scris pe aici.

În final las un fragment din carte ce pare a fi cu dedicație către Raymond Chandler:

Bețivul esteb o viețuitoare mai complexă decât pare, iar familia acestei specii cuprinde tot soiul de rase pe care zoologii și alți băieți deștepți nu le-au studiat suficient.

Există bețivul trist și sărac, mereu în căutarea unui chilipir și mereu cu o poveste lacrimogenă în buzunarul de la spate, pe care este dispus să o vândă fraierilor pentru câteva pahare. […]

Apoi mai avem bețivul demn, care de fapt nu e bețiv, dar are o problemă în seara aia, mereu alta, are un prilej fie să sărbătorească, fie să uite o grozăvie pe care tocmai a trăit-o. […]

Mai este și bețivul cu stil, vessel, prietenos, Băiatul de Zahăr, guraliv și inimos, sufletul petrecerii, un soi de bufon al crâșmelor care ar merita închiriat cu ziua precum clovnii la petrecerea copiilor. […]

Prin baruri de tipul celui de la Mardi’s întâlnești cea mai rară rasă de bețiv, bețivul din lumea bună, trecut pe la cure de dezalcoolizare în clinici scumpe și disctrete, despre care puțină lume știe unde sunt situate pe hartă. […]

Avem amintiri total diferite deși am trăit aceleași lucruri

Am mai zis pe aici că eu mai am un frate și o soră, toți mai bătrâni  mari decât mine. Până ne-am separat și am plecat care încotro noi am trăit absolut împreună. Părinții nu ne-au despărțit ducându-ne pe fiecare pe la cate o pereche de bunici, cum am mai auzit povești prin jurul meu. Noi am fost împreună la aceeași bunici, împreună înapoi acasă în același timp. Am fost împreună în aceleași năzbâtii și am fost toți prezenți la aceleași întâmplări, chiar dacă nu toți eram protagoniști. Ați înțeles, o familie mare și unită, nu mai zic de fericită, exact ca pe rețelele de socializare.

Cu toate acestea acum la bătrânețe maturitate am observat că avem amintiri diferite ale momentelor comune, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm serios dacă nu cumva undeva pe parcursul creșterii am fost schimbați cu alți copii care au alte amintiri. Sau dacă noi am trăit toți împreună așa cum tot suținem.

Mi-a luat ceva să înțeleg că fiecare percepe realitatea în modul propriu și că ce este important pentru mine nu este important și pentru celălalt. Nevoile noastre sunt diferite pentru că noi ca indivizi suntem unici și atunci reținem ce avem noi nevoie.

Alt aspect care mi s-a părut interesant și pe care l-am aflat cu ajutorul neuroștiinței este acela că ori de câte ori creierul nostru accesează sertărașul amintirilor mai scindează puțin din ele la fiecare reamintire.

Acesta a fost momentul în care în capul meu s-a făcut lumină.

Da, avem amintiri aparent diferite pentru că ori de câte ori fiecare dintre noi a accesat o amintire de atunci fie în scopul reamintirii personale, fie în scopul împărtășirii către cei din jur, creierul a mai modificat-o puțin.

Și așa ajungem în stadiul în care ne întrebăm dacă sigur am copilărit și crescut împreună. Bine, nu eu neapărat, dar ceilalți care sunt mai aproape de pensionare și își fac griji că se selinizează. Acum nu mai este cazul, suntem bine.

Dacă vă interesează subiectul și vreți să aflați mai multe, să știți că pe mindarchitect.ro detaliază ceva mai bine decât am făcut-o eu în câteva rânduri.

children sitting on floor playing with cardboards
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com

Evoluția este dușmanul unei relații

Spunea Domnica Petrovai la unul dintre seminarele la care am avut ocazia să particip și eu că bărbatul care iubește tot timpul va merge după femeia pe care o iubește. Frumos spus și pe undeva este și adevărat că doar Domnica are multă experiență în lucrul cu oamenii și cu cuplul. Teoria aceasta este probată și de mine și am văzut cum unul dintre parteneri îl urmează pe celălalt pe drumul evoluției.

Însă eu mai am și alte teorii din spațiul meu privat-extins în urma a ceea ce am văzut, observat și constat eu de-a lungul timpului. Evident eu nu am niciun fel de experiență în lucrul cu oamenii și nici nu am pregătire în domeniul terapiei, însă eu nu fac terapie aici, doar expun niște fapte pe care le-am observat.

Am cunoscut la un moment dat un cuplu în care ea avea un job mai bun din punct de vedere al educației. El era ceva muncitor liber profesionist sau cu propria firmă, ceva de genul acesta, însă cu mai puțină școală. Ea își dorea mai mult și de la relație și de la evoluție, iar el era mulțumit. Când ea a început să studieze, să reia școala pentru a evolua profesional, el a rămas pe loc. mie mi-a dat impresia că ea a evoluat, el nu, iar ea și-a dorit lângă ea o persoană măcar la fel de evoluată ca și ea, dacă nu chiar mai evoluată. Ceea ce în final a și căutat și cel puțin aparent a și găsit pentru că acel cuplu inițial din el și ea s-a destrămat. Surpinzător este că el nu a prevăzut ce urma să se întâmple cu toate că din ce știu eu, ea l-a pus în temă de-a lungul timpului, însă el se pare că nu a auzit. În final s-au despărțit și fiecae și-a reluat viața separat.

Am expus această poveste pentru că am în bula mea am mai multe exemple din acestea. Și de-a lungul timpului eu am rămas cu impresia că un bărbat mereu va accepta lângă el o femeie care este cu un palier-două mai jos decât el din punct de vedere al evoluției, mai ales că femeia are tendința de a se ține după bărbat chiar dacă nu îl ajunge din urmă. Pe când o femeie care reușește să evolueze își dorește să aibă cu cine să împartă evoluția aceea, să fie înțeleasă. Poate greșesc, dar așa văd eu lucruile în jurul meu.

Când spun evoluție nu mă refer la cine aduce cei mai mulți bani și cine are cea mai bombastică titulatură, nici măcar cine are cele mai multe școli finalizate. Evoluția vine din faptul că unul își dorește lucruri diferite, iar celălalt stagnează și nu se urnește din loc. În cazul cuplului mai sus menționat, ea a reluat studiile, a mers la școală, a învățat ceva nou, poate și-a schimbat limbajul, a devenit mai îngrijit. El rămânând pe loc nu s-a îngrijit de limbajul pe care îl folosea, lucru care pe ea a ajuns să o deranjeze. Și acesta este doar un exemplu de evoluție diferită. Nu cred că era necesar că dacă unul a reluat studiile și celălalt să facă la fel mai ales dacă este mulțumit sau pasionat de munca pe care o prestează, însă cred că este necesar să te preocupi de evoluție. Da, observ că părtenerul meu nu (mai) înjură ca la ușa cortului, ok înseamnă că și eu pot să fac asta. Este un exemplu de evoluție.

Evoluția este dușmanul cuplului când cuplul nu este dinamic. Când bălăceala în propriul confort devine dușman.

Eu am crescut pe modelul am făcut o școală, am un job (același până la pensie), am copil, am o vârstă și nu îmi mai trebuie nimic. Nu am pasiuni, nu le caut, nu am ce să dezvolt și nu mai am chef să fac nimic așa undeva cam de pe la 30 de ani. Am urât modelul ăsta, mi-am dorit să mă detașez de el, eu cred că poți face schimbări și după 30 de ani, dar și după 40, parcă atunci îți vine mai tare cheful de a schimba ceva că începi să conștientizezi că te îndrepți spre un final. Eu am pornit acest blog după vârsta de 30 ani și a fost o mare provocare pentru că a trebuit să lupt intens eu cu mine pentru a-mi depăși unele frici. Tot după 30 de ani am accesat niște cursuri și intenționez ca în viitor să mă înscriu la un master. Pe lângă toate acestea nu am terminat cu evoluția pentru că în ultima vreme sunt foarte preocupată să mă înțeleg și să rezolv ce s-a stricat de-a lungul timpului și citesc mult pe partea de dezvoltare personală, psihanaliză și neuroștiință. Sunt atât de absorbită de aceste subiecte și de îmbunătățirea calității vieții încât turui tot timpul despre ce mai descopăr. Dar eu da, sunt ascultată și evoluția se realizează în doi. Pentru că avem nevoie de perspective noi atât individual cât și la nivel de cuplu.

Vă doresc să evoluați la unison.

leaf evolution environment flora
Photo by Olha Ruskykh on Pexels.com

Am citit: Asasinarea lui Tutankhamon – James Patterson & Martin Dugard

Egiptul a fost dintotdeauna o zonă de interes constant pentru lumea întreagă. A inspirat cărți, filme, articole de ziar, seriale tv, povești care mai de care mai siropoase sau antrenante prin firul narativ.

Cert este că nu știm cu adevărat ce s-a întâmplat și cum s-au desfășurat lucrurile în vremea faraonilor. Știm doar ce ne arată unii sau alții prin prisma propriei realități. Căci asta este de fapt, realitatea este a fiecăruia așa cum și-o construiește.

Tutankhamon a prezentat un interes aparte față de toți ceilalți faraoni în primul rând pentru că mormântul său din Valea regilor – loc consacrat pentru descoperirea de morminte ale faraonilor și ale soțiilor acestora ori persoane cu rang din lumea Egiptului antic – a fost găsit foarte târziu. În al doilea rând nu avea un mormânt demn de un faraon. Era mult mai mic și mult mai puțin impozant și cumva a rezistat jefuitorilor de morminte. Chiar a fost un mormânt nedeschis niciodată din momentul în care regele Tut a fost așezat și până la descoperirea lui Howard Carter din 1925.

Cei doi autori ai cărții de față împletesc povestea realistă, istoria cu povestea fantastică pentru a da naștere unui roman care fascinează, care este ușor de citit și care prezintă istoria fără a încărca memoria cu date pe care și așa nu le putem reține.

Este interesant că după enorm de multă muncă, scanări moderne ale mumiei îmbălsămate cu mii de ani înaintea erei noastre, știința modernă nu a putut spune cu exactitate ce s-a întâmplat cu copilul, adolescentul, regele Tutankhamon.

Faraonii și figurile de vază ale acelor vremuri trăiau într-o lume plină de nesiguranță. Comploturile erau la tot pasul, oamenii mureau otrăviți chiar de cătrei cei în care ar fi trebuit să aibă cea mai multă încredere. Accidente bizare erau comune printre decese ori chiar declarații fățișe și sângeroase de război.

Tutankhamon a devenit rege la vârsta de 9 ani când a rămas orfan de tată fiind nevoit  să îi succeadă la tron, iar la vârsta de 18 ani când era încă un copil și era chiar adolescent a fost îngropat nelăsând niciun moștenitor în viață în urma sa care să îl urmeze la tron.

Cartea are acest dar minunat de a menține interesul prezentând și frământarea și dezamăgirea lui Carter care își dorea foarte tare să descopere acest mormânt despre care se zvoneau lucruri, dar nu se știa nimic sigur, dar arătând și o parte din istoria Egiptului antic, despre viața faraonilor, despre traiul lor, desfrânarea în care trăiau, ori chiar ideologiile pe care le aveau și le puneau în practică în ciuda opozanților.

Citiți, este o carte fascinantă cu un final plin de supoziții. Credem că Tutankhamon ar fi pățit una sau alta. Poate o infecție, ori o lovitură la cap, poate omucidere ori un accident stupid. Poate un complot sau pură neglijență.

De-ale toamnei de la început de vară

Deși pare greu de crezut a venit vara. Măcar calendaristic și tot a venit. Și chiar dacă circulă o groază de glume cum că este mai mult toamnă decât vară temperaturile nu sunt chiar cu minus încât să ne speriem atât de tare. Nu am simțit nevoia să îmi scot ghetele îmblănite, nici fularul ăla gros, nici geaca aia care îmi ajunge până la glezne. Nu am făcut degeaba introducerea aceasta despre frig și tremurici, ea se leagă de povestea de mai jos.

Eram aseară pe afară în fața blocului de vorbă cu cineva în timp ce copilul personal socializa cu alt copilaș în apropiere. Mai alergau, mai culegeau o frunză, mai discutau treburi importante și esențiale vârstei lor. Eu în mânecă scurtă, copilul așijderea, m-am asigurat dacă îi este frig și de regulă nu îi este. Știu și eu că preferă mai degrabă mai puține haine decât mai multe.

Observ la un moment dat că o doamnă cum altfel dacă nu în etate le spune ceva celor doi copii dintre care unul al meu. Mă reperează repede doamna și vine să mă atenționeze că este cazul să îi pun ceva pe umeri copilului că prea este dezbrăcat și este frig. Că ea doamna a văzut de sus de la geam că al meu copil este dezbrăcat și s-a gândit ea așa că poate este singur afară (4 ani) și a coborât să îi spună copilului să meargă la mama să îl îmbrace pe el copilul prost care nu știe când îi este frig și când nu. Am asigurat-o pe doamnă că este în regulă, nu sunt chiar mamă denaturată, poate doar par și i-am spus că noi obișnuim ca iarna să tăvălim copilul în zăpadă și să îl lăsăm să se călească. Pur și simplu nu m-am putut abține să nu scot și o răutate. Mea culpa, dar nu, nu îmi pare rău deloc, atât sunt de sătulă de băgătorii de seamă.

Știu că al meu copil este veșnic cel mai dezbrăcat prin parcuri când e temperatura puțin sub 30 de grade afară și că este primul care începe să dea jos din haine pe măsură ce începe să se miște și că nu poartă căciulă in mai și iunie (nici măcar în februarie dacă nu are de ce) așa cum am văzut peste tot doar pentru că au scăzut puțin gradele din termometru, însă nici eu nu merg la nicio mamă care își îmbracă copilul ca pentru gerurile siberiene să îi spun că exagerează. De ce oare consideră oamenii ăștia că invers este acceptabil nu pot pricepe.

Mă distrează grozav ca să nu mă dispere când vin doamnele acestea în vârstă și spun că și ele sunt bunice și au nepoți și știu și ele cum stă treaba. Exact asta le și îndreptățește pe ele să își dea cu părerea pentru că au titulatură de bunică. Același lucru le îndreptățeau și când era copilul mic să pună mâna pe el pentru că erau bunice și era ca și cum își mângâiau propriul nepot și nu pe unul absolut necunoscut căruia îi invadau spațiul personal.

La noi este foarte împământenită treaba aceasta de cum știe mama nu știe nimeni pe lume. Copilul ăla mic și prost habar nu are el că lui îi este frig sau cald, el trebuie să stea îmbrăcat așa cum știe mama mai bine. Că doar nu degeaba mama mă ținea cu căciulă pe cap și ilic de lână în spate până în luna iunie inclusiv. Iar hainele erau ca scoase din mașina de spălat. Și toate astea doar ca eu să nu mai răcesc așa des cum răceam. Poate de aia răceam, numai zic și eu că nu sunt doctor.

Da, da trecând peste faptul că oamenii bătrâni sunt singuri, că se plictisesc, că doamna respectivă a vrut să facă o faptă bună reușind doar să fie intruzivă, că ideea de comunitate le prelungește viața, toate băgările astea în seamă fix degeaba țin tot de educație. N-aș putea să spun că îmi pare chiar atât de rău că nu mai există tribul care să crească un copil în condițiile în care oamenii sunt deranjanți, băgăcioși și sfătuitori din cale-afară. Pentru că ideea mea de comunitatea în tot cazul nu este cea în care trăim azi. Când eram eu copil măcar toți erau pe aceeași traiectorie, nu erau în comunitatea din care făceam eu parte vreunul care să fie altfel, în alt mod sau mai știu eu cum. Aveau toți fix aceeași viziune. Pe când acum, cum e unul care scoate capul din nisip și încearcă să se dezmeticească cum îi dăm la temelie. Ne băgăm peste el că știm noi mai bine că nu este ok ce face, îl judecăm, îl criticăm, ba chiar îl mai și bully puțin.

Închei și eu cu un sfat ne-cerut și ne-solicitat: nu vă mai îmbrăcați copiii ca și când ar urma să plece în Siberia!

Noodles ca la mine

Am făcut cunoștință cu mâncarea aceasta pe vremea când încă locuiam la ai mei acasă. În casa de lângă a alor mei mai poposea din când în când o filipineză. Era pe vremea când forța de muncă filipineză nu era atât de răspândită ca în vremurile actuale, însă devenea promițătoare.

Doamna aceasta care vorbea stâlcit de tot româna, însă vorbea foarte bine engleză gătea mâncăruri din țara ei cu ingrediente cât mai apropiate de ale ei de acasă căci pe vremea aceea nu erau pe toate drumurile paste de orez și alte minunății culinare. De fapt eu atunci am aflat că pe lume mai sunt paste și din altceva decât din grâu. Noi am trăit într-o ignoranță crasă generații întregi, eu în special.

Iubesc urechile de lemn

Așa am făcut eu cunoștință cu noodles și am încercat să reproduc cât mai aproape de ceea ce am mâncat la doamna respectivă. Ea punea și pui în preparatul ei, eu am scos puiul pentru că îl pregăteam separat în stil chinezo-român, dar asta altă dată.

De ieri mi se învârte preparatul acesta în minte și după ce am procurat toate ingredientele am purces întru procesare.

Rețeta mea sună cam așa: o legătură ceapă verde, o legătură usturoi verde tăiate pe oblic mai mult mare decât mic, o jumătate de varză de dimensiuni mici, un ardei gras nu prea mare și o pungă generoasă de urechi de lemn rehidratate. Toate se călesc la foc iute, se asezonează cu sos soya, piper și nu prea picant pentru că mănâncă și copilul și nu apreciază. La final se pune pastele hidratate și se stinge focul. De li cios.

Legume împrietenite la foc iute

Rețeta în timp a suferit ceva modificări. Doamna respectivă nu folosea urechi de lemn dar folosea câteva champignon. Acum se găsesc în supermarketuri destul de multe ingrediente utile în a găti preparate internaționale. Tura aceasta nu am găsit usturoi verde, însă am compensat cu trei căței de usturoi uscat și am simțit un hint italienesc că am împrietenit cu toate aceste ingrediente si jumătate de zucchini (chiar dacă este răspândit în Indii și Mexic, dar Italia l-a făcut celebru în Europa).

Iar finalul…