Mi-am făcut abonament la feta prăjită

Cunosc de mulți an mâncarea grecească. Unele preparate îmi plac, unele nu. Mă dau mai mult în vânt după unele aperitive care îmi lasă gura apă doar când mă gândesc.

De când m-am întors din Grecia am preparat deja de două ori tzatziki. Am avut grijă să mă întorc și cu niște pita din aceea bună de la ei ca să mă asigur că am cu ce să îmi răsfăț papilele gustative.

Tura aceasta de vacanță însă am încercat un preparat pe care ei îl servesc ca aperitiv și pe care l-am tot ocolit în alte dăți: feta cu miere și susan. Sunt deschisă la gusturi noi, dar parcă nu chiar la toate și de aceea am simțit nevoia să ocolesc acest preparat mai mulți ani. Doar că anul acesta am zis hai să vedem cum este. Și atât am văzut încât l-am comandat în fiecare zi. Și atât de tare ne-a plăcut încât aseară am luat foi de plăcintă să reproduc preparatul.

Însă până să gătesc eu acasă la mine, am fost la soră-mea care ar sta doar în bucătărie dacă ar putea și am reprodus o masă cu câteva aperitive grecești, dar care nu ne sunt străine nici nouă – despre toate în altă postare.

Cele mai multe emoții le-am avut cu această brânză. Ea sărată, mierea dulce, susanul este susan. Nu știam dacă vor aprecia și kinderii din familie și dacă va fi pe placul lor. Emoțiile mele au fost nefondate că a cam fost bătaie pe ea, până și cârcotașii care erau stupefiați de combinația dulce-sărat au uitat să se mai oprească.

Eu o știu prăjită, aș scoate prăjeala din combinație dacă aș ști că iese și preparată altfel. Bucata de brânză am îmbrăcat-o în foaie de plăcintă și soră-mea a prăjit-o în baie de ulei până s-a rumenit pe deasupra. Am scos-o pe șervețel și am tamponat-o pentru a înlătura execusl de ulei și am tăvălit-o prin miere iar deasupra am presărat susan. Brânza rămâne intactă, nu se topește, nu se scurge, iar combinația este delicioasă.

Aici ne apucasem deja de treabă

Din păcate tura aceasta nu am fost inspirată să fac poze înainte, așa că preparatele apar deja înfulecate și ne-editate în niciun fel, este un fel de realitate din teren ca să mă exprim profesional. 🙂

În ordinea numerelor de pe tricou: tzatziki, ardei umpluți cu cremă de brânză, măsline kalamata, murături asortate în stil grecesc, sărmăluțe cu orez grecești

Am citit: Un moment magic – Kristin Hannah

Îmi dau seama că am format un tipar și că este cazul să mai schimb și eu scriitorii că prea îi repet. Ce să fac dacă mă atașez de unii care scriu foarte bine sau au idei care mie nu mi-ar trece niciodată prin cap. Cred.

Am revenit la Kiristin Hannah și aș reveni oricând pentru că este printre autoarele mele preferate. Noroc că de data aceasta am primit cartea în dar. În ultima vreme nu prea am mai primit cărți cadou pentru că oamenii au impresia că am citit tot ce poate oferi o editură, pe când mie mi se pare că sunt atât de în urmă cu noutățile editoriale că mi-ar mai trebui o viață să citesc tot ce scriu oamenii ăștia frumos.

Un moment magic mi s-a părut o combinație între scriitura lui Agnes Martin-Lugand și romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens. A fost ușor diferită de scriitura cu care m-am obișnuit în cărțile lui Kristin. Mai puțin dramatică mi s-a părut mie. Nu ca subiect, ci ca scriitură. Sau poate doar nu m-a atins pe mine la fel ca celelalte, cine știe.

Temele consacrate ale scriitoarei se păstrează. Dragostea este principalul subiect evocat în toate cărțile sale. Și nu doar cea amoroasă, de cuplu, ci și relația dintre părinți și copiii lor, ori dintre frați, foarte prezente și aici.

Mi-a lipsit partea de istorie din această carte așa cum m-am obișnuit în celelalte. Însă m-a făcut să privesc Mowgli cu alți ochi.

Suferința nu ocolește nici acest roman care este scris foarte frumos și foarte duios, însă parcă lipsesc cuvintelea acelea care apasă pe butoane, așa cum a fost la Privighetoarea de exmplu care a rămas romanul meu de suflet al acestei scriitoare.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care a conturat relația care s-a format între un copil sălbatic și cea care îi de vine mamă și terapeut. La fel de mult cum mi-a plăcut și relația dintre cele două surori care trăiau cu concepte diferite și care au găsit un culoar comun care le-a făcut să se apropie.

Îmi pare cea mai fantasmagorică și departe de realitate carte a autoarei din câte am citit eu. Însă modul în care pune emoție în cuvinte și dă viață personajelor și aduce lumea pe care o descrie atât de realistă și de palpabilă face din acest roman unul foarte frumos și cald, chiar dacă subiectul principal este atât de dur.

Am citit Un moment magic aproape pe nerăsuflate chiar dacă este un volum destul de gros care sare ușor de 400 de pagini, însă este atât de captivant încât cu greu l-am putut lăsa din mână. Și cum ziua am o sonerie mobilă și umblătoare care mă ține cu picioarele ancorate în realitate, am sacrificat evident orele de somn de noapte ca să pot citi. Dă-l naibii de somn că și așa mai tare mă încurcă. Ciți romanul acesta, este varianta feminină a lui Mowgli.

N-am gândit-o bine!

Nu pot să plec în concediu la începutul verii, nici la mijlocul verii, nici măcar în august. Pentru că nu pot. Este prea cald, prea aglomerat, prea scump de multe ori pentru că este vârf de sezon. În curând situația școlară mă va obliga totuși să iau în considerare și augustul sau cel mult începutul de septembrie. Până atunci însă eu visez la concediul acela din septembrie după jumătatea lui, chiar început de octombrie când este totul mai lejer, când oamenii nu se mai calcă în picioare de aglomerat ce este, când vremea este atât de plăcută și de acceptabilă peste tot.

Dar nu gândesc bine deloc. În vremea asta pandemică unde cuvântul de ordine este adaptabilitate eu visez tot la concediul ăla în care nu îmi ia foc părul de pe scalp de la gradele alea multe care sunt în termometru.

Am cunoștințe, prieteni care pleacă în concediu de cum a luat copilul vacanță. La început de vară deja au bateriile încărcate. Eu mereu trăiesc cu impresia că și le descarcă rapid în arșița lui iulie, dar poate greșesc eu.

Zilele acestea țările cu acces la plajă și de regulă cu hoarde de turiști care își doresc relaxare sunt greu încercate de incendii. Turcia, Grecia și Italia au incendii de vegetație. Nu în toate regiunile evident, însă oamenii de acolo au de ales între a pleca sau a risca dacă au această opțiune. Este atât de cald încât focul se extinde foarte repede. Nici țara noastră nu este scutită de astfel de incendii mai ales că la noi câmpurile, râpele și pământurile în general gem de gunoaie care se pot aprinde ușor când sunt peste 40 de grade.

Pe lângă toate acestea care și așa nu-s de neglijat, cică mai crește vertiginos mai ceva ca Făt-Frumos, varianta aceasta Delta a virusului care a venit peste noi și s-a gândit să nu mai plece. Nu mă sperie că oamenii își anulează concediile, că renunță la ceva ce au stabilit, și-au dorit, au plătit, mă deranjează că nici măcar nu am apucat să stabilesc ceva în ideea că eu tot visez la alte luni. Hai că anul ăsta am scăzut ștacheta la august, dar mai pe final, sper să apuc să și întreprind ceva. Important pentru mine este să nu se sperie iar oamenii aceștia care ne conducă și să nu închidă granițele că în rest mă descurc eu.

Nu este un text pesimist, dacă așa pare, este doar o constatare a faptului că a fi flexibil, adaptabil și uneori grăbit sunt versiuni mai bune decât aștept ce îmi este mie convenabil.

Atât de pe frontul lui aștept luna ideală ca să îmi fie bine.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

„A ști să conduci nu înseamnă a ști să domini, ci a ști să convingi oamenii să muncească pentru un scop comun”.

Acest citat scurt și concis din cartea lui Daniel Goleman – Inteligența emoțională este radiografia managementului în România.

Evident nu aduc în discuție excepțiile și companiile care au înțeles că pentru eficiență, randament și greșeală umană redusă, investirea în aspectul emoțional este decisiv. Eu mă refer la lumea, la masa, la mapamondul lumii companiilor în care emoțiile sunt aruncate la gunoi. Unde oamenii sunt realmente brutalizați psihic. Unde presiunea, targetarea nerealistă, bullying-ul (să nu credeți că bullying este doar în școli) fac parte din meniul zilei. Servit obligatoriu.

Aș fi curioasă să știu dacă există printre cei care citesc aici unul, măcar unul care să nu fi întâlnit în cariera lui un șef care a înțeles că a manageria înseamnă a domina, a ține sub papuc, a nu avea drept de exprimare liberă, a ridiculiza ideiile care sunt propuse? Un șef care a înțeles că dacă investești oamenii cu putere de decizie nu înseamnă că mâine îți fură scaunul, a avut cineva?

Nu mai vorbesc despre oamenii care se înscriu cu succes la exprimarea: calcă și pe cadavre pentru a-și atinge scopul. Unii își schimbă atitudinea după ce își ating scopul, însă alții se mențin în poziția de scorpioni care își doresc să livreze performanță cu orice scop și cu orice preț plătit de către echipă.

Inteligența emoțională nu se învață acasă pentru că noi nu știm, nu am fost învățați, părinții noștri nu au știut nici ei. Inteligența emoțională nu se învață nici la școală pentru că cine să o predea? În condițiile în care școlile nu au consilieri, nu colaborează cu psihologi, profesorii nu au noțiuni legate de emoții și de validarea acestora pentru că și pe ei cine să îi fi învățat. Suntem în pom cu aceste emoții și eu mai zic aici și despre emoții inteligente.

Citeam acum ceva vreme într-n text cum că lipsa inteligenței emoționale este unul dintre pionii analfabetsimului funcțional. Da, corect, poate fi, atâta timp cât nu încadrăm la analfabetism funcțional faptul că dacă un om a extras dintr-un text o informație care lui i s-a părut ca fiind principală conform valorilor proprii chiar dacă alții au stabilit că altele sunt informațiile principale. Știu că m-am băgat pe un teren minat, dar cred că dacă am învăța puțin din neuroștiință la școală am privi cu alți ochi acest analfabetism. Să nu credeți că managerii care conduc departamente ori poate chiar instituții nu sunt analfabeți funcționali. Unii sunt analfabeți și emoțional, dar deja intru pe alt teren minat.

Ei și cum faci în România anului de grație și pandemic 2021 să convingi oamenii să lucreze pentru un scop comun când ei sunt atât de nemulțumiți? Sunt nemulțumiți și de nemulțumirea lor. Mulți angajați nu găsesc niciun fel de bucurie la locul de muncă, nici financiară, nici în ceea ce fac concret. Și nu pentru că sunt atât de mulți oameni nepotriviți pe joburile pe care le desfășoară ci pentru că managerii aceștia nu reușesc să îi facă să vadă dincolo de prima linie. Nu reușesc să creeze familiaritate la locul de muncă. Nu reușesc să aducă unitate în echipe. Nu reușesc să creeze un mediu de lucru plăcut, destins. Știu atât de multe locuri unde este rău să râzi. Este nasol. Nu ești plătit ca să mergi la muncă și să râzi, ești plătit ca să muncești, vai de câte ori n-am auzit asta. Cam de tot atâtea ori cum am auzit și că ușa este deschisă dacă ești nemulțumit și că poți elibera locul pentru că în urma ta așteaptă alți 100. Ceea ce este și corect, dar nu înseamnă că este și funțional. Vorbele astea sunt atât de vechi și atât de blocate în mentalul colectiv că nu e de mirare că încă sunt propovăduite.

Am trecut prin toate cele de mai sus la locul de muncă. Ei ce spun eu la locul de muncă, la toate locurile de muncă pe la care am staționat. M-am simțit neapreciată, nedreptățită. Am fost umilită, certată.  Am acceptat presiunea și am tăcut când ar fi trebuit să îmi apăr drepturile. Am crescut într-o familie unde sintagma șefu-i șef și-n pielea goală era ridicată la rang de regulă și că este mult mai bine să fii umil decât vocal. Am intrat în societate cu valori greșite. Mi-a fost greu să mă integrez, să mă adaptez. Am pus umărul la schimbarea unui șef care ar fi fost absolut ok dacă ar fi fost uman. La primul loc de muncă de după facultate mi s-a spus din prima zi amenințător că mai bine mă abțin ca să nu îi pară rău că m-a angajat. Disputa plecase de la o propoziție scrisă atât de greșit încât avea înțelesul schimbat însă oamenii ăia refuzau să vadă lucrul acesta, iar eu mă încăpățânam să cred că e musai să fie scris corect ca să fie și înțeles. Câtă naivitate când las-o că merge și așa este atât de înrădăcinat. Și mă opresc aici că altfel aș scrie o carte și nu are nimeni timp să citească atât pe căldura asta.

Nu vom reuși să depășim situația aceasta dacă nu ne instruim, dacă nu citim, dacă nu ne apucăm să ne căutăm să ne facem bine ca să facem lucrurile corect.

woman wears black top close up photography
Photo by fotografierende on Pexels.com

Ce plan de îngrijire aveți pentru copiii cu vârsta mai mare de 7 ani care se îmbolnavesc?

Serios, cum gestionați situația aceasta în care sunteți singuri, fără ajutor, vă bazați pe faptul că este copilul într-o formă de învățământ care îl ține ocupat până vă terminați programul la muncă, dar vă treziți că a pățit ceva copilul de peste 7 ani și necesită diverse: intervenție chirurgicală, ghips, internare, în tot cazul necesită supraveghere atentă, ce faceți? Mă interesează dacă are cineva o soluție care nu implică bunici și alte rude la care nu puteți apela.

Ca să complicăm puțin treaba vom presupune și că nu mai aveți zile de concediu la care să apelați în caz de ceva. Cum rezolvați?

Știu, unii se vor duce la concediu fără plată, dar este o soluție?

Cu toate că nu ai concediu de odihnă ca să îl cheltui pe internări și supravegheri medicale, sau cel puțin nu ar trebui să ai. Concediul de odihnă este pentru odihnă, recreere și refacea legăturilor cu familia.

Dar ce faci când ai copil peste 7 ani și tu ca părinte nu mai beneficiezi de concediu medical pentru îngrijirea minorului? Pentru că nu se mai încadrează conform legii. Adică cineva a gândit și a trecut prin tot procesul de promulgare a unei legi sau a unei OUG un text din care reiese că minorul de peste 7 ani bolnav se poate îngriji singur și toți cei care au citit textul ăsta au zis că da, este bine așa.

Conform aceleași legi, în cazul bolilor grave sau incurabile se stabilește o comisie medicală care decide ce înseamnă boală gravă și ce nu în cazul minorului cu vârsta de la 7 ani până la 18 ani.

Să luăm un caz random să zicem că una bucată copil cumva a reușit și a ajuns cu mâna în ghips până la umăr (sau picior până la șold sau ce își imaginează fiecare) și este acolo pe la 7-9 ani, adică nici mic, dar nici de nesupravegheat. Nu își poate mișca o mână asta e clar că dacă este imobilizată cu tot cu cot, s-a dus mobilitatea. Cum îl lași singur acasă să se descurce în condițiile acestea?

Vorbim de același copil minor în care statul te obligă să îl supraveghezi că dacă îl lași singur și pățește ceva nasol este din vina ta. Daca îl pierzi primești amendă că nu l-ai supravegheat. Dacă sare pe geam că așa a făcut prietenul de la etajul 1 și n-a pățit nimic, e nasol că nu l-ai supravegheat. La 7-8 ani îl duci la școală, nu îl lași singur pe stradă și încă mergi cu el în parc și îl supraveghezi și acolo.

Atunci pe ce bază s-a votat această lege cum că îl poți lăsa singur în casă bolnav?

Că pe mine calcul ăsta mă depășește pur și simplu. Sincer îmi e și frică să cer vreo explicație de la ministerul sănătății că îmi e că îmi răspund cei de acolo ca ministerul educației adică exact după ce expiră termenul acela legal de a răspunde la o solicitare.

Eu îmi amintesc când am avut eu mâna ruptă și aveam 10 ani, îmi puteam mișca mțna din cot, deci aveam ceva mobilitate, însă nu reușeam nicicum să mă descurc la toaletă. Aveam nevoie de ajutor. Tot de ajutor aveam nevoie și la baie, nu reușeam să mă șterg cu o mână, nu se punea problema de spălat pe cap. La vârste de genul acesta în care pari mare dar totuși nu ești, motricitatea nu este chiar cea mai dezvoltată. Îmi mai amintesc și de momentele în care zăceam în pat cu vreo infecție virală pe antibiotice că sub nicio formă nu puteau ai mei să lase medicația în grija mea. Nici la 7, nici la 8, nici la 9 si clar nici la 10 ani. Eu nu puteam să deschid ochii, nu mâncam, nu beam nimic și nu mă ridicam din pat. Cam ce medicamente luam eu dacă aș fi fost lăsată singură în casă să mă descurc?

Mi se pare doar mie că legea asta este aberantă?

Are cineva o altă soluție și nu o văd eu?

ill preteen girl wiping snot while resting in bed at home
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Nu plecați din țară dacă vă expiră buletinul.

La noi în România încă este stare de alertă. În starea aceasta în care stăm alertați regula spune că poți folosi documente care îți expiră încă 3 luni de la ieșirea din starea de alertă. Ei bine doar la noi în țară este valabil, nu pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Și chiar dacă ar fi valabilă regula aceasta se pare că alte țări țin mai întâi cont de regulile lor interne. De exemplu în Italia trebuie să ai documentele valabile.

Și chiar am căzut în capcana aceasta. Nu, nu am plecat din țară, însă intenționez (și sper să apuc înainte să se trezească de tot valul 4), dar da, mi-a expirat buletinul. Și stăteam așa relax că la noi îl pot folosi fără probleme.

La alții nu!

Este bine de știu că dacă ai fost la fel de relaxat ca mine și totuși ai apucat să pleci pe undeva și acolo undeva te-a găsit exiprarea de acte și nici cei de la vamă sau aeroport n-au deschis gura să te atenționeze, nu rămâi sechestrat pe acolo. Poți pleca normal, însă trebuie să iei legătura cu ambasada României din țara respectivă. Ceva detalii, dar se poate.

Nu mai spun că am făcut o procură fix degeaba. Deși este o procură notarială care îmi servește pe la vămi și ea este făcută fix până la data în care îmi expiră buletinul, notarul m-a asigurat că o pot folosi fără probleme conform regulei mai sus menționate. Da, doar că o pot folosi la noi și cam atât. Când refac buletinul va trebui să refac și procura pentru a prelungi termenul de utilizare. Vai ce de distacție!

Nu m-am grăbit să merg la poliție pentru că voiam să îmi fac noul buletin, cel biometric (știu, știu, voi arde în flăcările iadului), iar eliberarea acestuia durează fix 45 de zile. Cum nu mă bazez pe niște planuri concrete, ci mai mult pe spontaneitate am considerat că 45 de zile mă cam blochează. Așa că este foarte posibil să cer tot un buletin normal sau măcar să încerc pentru că este posibil să nu se mai poată. Voi reveni cu update în momentul în care voi ajunge la poliție.

Până atunci, verificați-vă actele.

a person filling out adoption request documents
Photo by Kindel Media on Pexels.com

Sauna din STB

Toată lumea a auzit deja de mult trâmbițata scumpire ce va începe de la 1 august atât la STB cât și la Metrorex. Da, la metrou suportăm mai ușor cumva pentru că deși prin unele stații uneori este atât de aglomerat încât ai impresia că este vreun protest ceva, în rest condițiile există. Garniturile sunt curate, nu plouă, nu ninge, nu scoți limba de 2m de căldură și nu dârdâi de îți clănțăne dinții iarna. Sunt scaune în stații și să zicem că cele mai multe stații de metrou au un acces facil pe peron. Trecem peste faptul că durează câte 10 ani să fie construit câte un tronson scurt sau de alt timp de disconfort.

Ei când vine vorba de STB altfel stau lucrurile. Atât de altfel că îți vine să faci vreo nefăcută când auzi de scumpiri cu justificarea că nu s-a mai scumpit nimic din 2008, dar este în regulă că nici îmbunătățirile n-au curs gârlă.

Într-adevăr în autobuzele noi exist aer condiționat și chiar funcțional, la ușa de la mijloc este spațiu pe unde să poți urca un căruț și mai este și curat. Dar aceste autobuze sunt atât de rare și atât de puțini beneficiază de ele că celelalte, care reprezintă grosul ne dau dureri de cap la propriu.

Am trăit 25 de ani în sectorul 1 al Capitalei. Ca să ajung acasă inevitabil trebuia să iau tramvaiul 45 și ca să ajung în civilizație tot la acest tramvai trebuia să apelez. El rulează și în zilele noastre, la fel de greu merge, doar că a mai căpătat un ajutor pe o distanță mai mică. Ei bine și atunci și acum dacă ai ratat acest tramvai și ai ajuns în stație când tocmai pleacă ai de așteptat între 20 și 40 si mai bine de minute. 40 de minute din viața ta stai într-o stație de tramvai unde este soare și foarte cald. Nu, refugiile de tramvai nu fac umbră pentru că au policarbonat deasupra cele mai multe. Este de la sine înțeles că acest tramvai n-a văzut în viața lui un aer condiționat și nici treaptă joasă la vreo ușă pentru a putea urca un căruț. Iar curățenia, mai bine lasă (evident aici vorbim și de educația călătorilor, dar ghiciți pe cine pică măgăreața că suntem un popor needucat?).

Pe unde locuiesc acum în sectorul 6 mă pot plimba în voie dacă doresc cu exact 3 trolee. Nu doresc, însă uneori chiar este nevoie. Niciunul nu este dotat cu aer condiționat, căldura este greu de suportat când este caniculă. Să vă mai spun de 41? Că la cât este de rapid pe atât de cuptor încins este.

Astăzi am mers în Militari cu un autobuz pe care l-am luat de pe Bd. Timișoarei. Am avut ghinion de trafic că așa-i la noi, toți merg pe unica bandă pe sens liberă și aproape că mă puteam face supă.

Așa că oamenilor care luați decizii din vârf de birou când circulați doar cu mașina cu aer condiționat fie ploaie fie vânt, fie chiar caniculă, orice scumpire aduceți când condițiile sunt de ev mediu nu vă aduc altceva decât huiduieli.

Un text scris la cald după ce m-am fiert la propriu în autobuz.

mad formal executive man yelling at camera
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Toate-s noi și vechi îs toate.

Acum mai mulți ani am făcut câteva tururi ale țării ca să știm și noi ce pierdem tot vânând vacanțele în afară. Am zis că măcar în linii mari să bifăm țara în care ne ducem existența zi de zi. Nu e ca și cum nu știam nimic din România, dar aveam eu piticul ăsta pe creier care nu îmi dădea pace cum că un tur ar fi mai bine decât așa pe bucățele câte puțin.

Am descoperit atunci, în anii pe care i-am petrecut în țară în vacanțe locuri frumoase, peisaje deosebite, zone supraevaluate și mai ales drumuri jalnice. Nu de puține ori am avut impresia că va rămâne mașina în gropi și noi vom continua pe jos să ne deplasăm dintr-o localitate în alta.

În ultimii ani, de când cu copil foarte mic, apoi doar mic, acum doar copil, am redus foarte mult deplasările și plimbările. Din confort, din comoditate, din multe alte aspecte și motive. Am mai fost și prin țară și prin străinătate, dar mai rar față de cum obișnuiam noi să ne deplasăm.

Însă anul acesta când trăiesc cu impresia că pandemia s-a dus, că avem mai multă libertate chiar dacă ne dau bătăi de cap ba furtunile ba canicula, tot am un chef de plimbat de mă mir și eu. Doar timpul și banii ne mai pun frână că altfel nu prea stăteam pe acasă.

Aș fi tentată să spun că mersul prin țară acum este mai ușor, drumurile sunt mai bune, autostrăzile ajută. Ceea ce nu este adevărat. Pe oriunde te duci, orice zonă frumoasă ai vizita, drumul până acolo îți scade ani din viață. Și de ce să pierzi la scorul vieții când ne chinuim să fim longevivi?

Altfel spus sunt zone în țara aceasta unde nu mai există nici măcar ideea de mască, dar păi purtatul ei indiferent de unde te desfășori, fie interior fie exterior. Hai că s-a dus și pandemia asta!

Chiar și așa locurile evoluează în timp, se fac investiții, modificări, economie cum s-ar zice și nu mă refer la aia în care pui ban pe ban în pușculiță, ci la cea care reprezintă motorul unei țări dezvoltate. Este bine să evolueze lucrurile, să dea de muncă oamenilor, să aducă bani în zona respectivă. Rămâne însă ciudat pentru mine cum de nu reușim să avem asfalt bun din orice punct A în orice punct B, dar reușim să aducem asfalt acolo unde înainte era un câmp sau era o pădure.

Relaxare să aveți.

back view of a person wearing coolie hat while sitting on a raft
Photo by Alex Zarco on Pexels.com

Eliberarea furiei agresiv nu este mereu cea mai bună soluție

Furia este un subiect care m-a interesat îndeaproape de multă vreme, cam de când am conștientizat că o am.

Am avut multe momente în care m-am lăsat copleșită de furie exact așa cum descriu unii dintre cei care spun că au comis diverse fapte (grave) într-o fracțiune de secundă când li s-a întunecat imaginea și nu și-au dat seama ce s-a întâmplat. Ei bine, aceasta este furia. Sau măcar o latură a ei.

Ultima dată când am lăsat furia să pună stăpânire pe mine eram însărcinată destul de la început iar o situație de la locul de muncă m-a adus în stadiul acela în care am văzut negru. A fost ultima oară în care am mai permis furiei să mă acapereze și ultima oară în care am mai lăsat să îmi pese atât de mult încât să îmi fac rău. Pentru că da, eu am permis să ajung în acel punct.

Am descoperit citind Intelgența emoțională cât de benefic este pentru organism, pentru minte, pentru creierul reptilian să te eliberezi de furie. Sau și mai bine să deturnezi emoțiile în sens pozitiv.

Daniel Goleman vorbește despre modalitatea de a aborda furia prin catharsis, adică a da frâu liber mâniei pentru a te simți mai bine odată eliberat. Deși este tentant să îți descarci furia pe cel care te enervează pentru că este eliberator, studiile spun că asta este mai mult aparent. Descărcarea frustrării peste cineva viu vine la pachet cu vina de după și mai ales cu rănirea celuilalt. Pentru că uneori cel care te rănește este foarte probabil să nu fie conștient de acest aspect.

Mai funcționează să îți descarci furia în mod activ pe o pernă imaginându-ți acolo chipul celui pe care l-ai lăsat să te aducă în starea respectivă (asta funcționează bine și la copii ca alternativă de descărcare), să ai un loc în care să te poți da cu capul sau să dai cu pumnul, dar se lasă cu leziuni și în final ajungi să înlocuiești o durere emoțională cu una fizică. Sau poți pur și simplu să deturnezi această furie astfel încât să nu mai dea pe dinafară.

Goleman spune că exercițiile de respirat ajută întotdeauna. Nu este necesar să numari până la 100 de fiecare dată ca să fii sigur că nu zboară cineva pe geam. Este suficient să îți amintești să insipiri profund în diafragmă, să ții aerul acolo câteva secunde și apoi să îl eliberezi lent pentru a ajuta cortizolul din organism să se risipească.

Doar prin exercițiu repetat ajungi să îți amintești în situații critice să și respiri. De fapt noi acționăm exact invers în momentul critic: uităm să respirăm, lucru ce îl ajută pe creierul reptilian (adică elefantul cum știm de la mind architect) să preia controlul, ceea ce nu este bine, pentru că acest elefant este arhaic și acționează ca atare. Respiratul profund, în diafragmă ajută creierul reptilian să se liniștească și pe tine să vezi lucrurile mai clar.

Spor la respirat și la amintit de respirat.

woman doing yoga inside a room
Photo by Valeria Ushakova on Pexels.com

Pandemia a trecut, obiceiurile revin. Yeeey. Not!

Dacă ignorăm ce spun unii cum că ne lovește și valul patru al pandemiei, dar nu acum, olecuțică mai încolo, atunci pandemia e dusă. Oricum doar eu și câțiva amețiți mai respectăm treaba asta cu masca la interior pe aici prin cartierul meu exclusivist și rezidențial al sectorului șase.

Când a început pandemia și oamenii au început să se distanțeze, nu mai vedeam copii mâncând în locurile de joacă, nu de alta dar nu mai aveam acces la ele și lucrurile intrau pe un drum pe care eu îl consideram ca fiind normal, am zis da, iată ceva bun din ceva rău.

Cum se pare că nu mă tratez de naivitate așa cum cică nici lupul nu își schimbă obiceiurile conform uneia dintre vorbele noastre autohtone, treaba aia toată de o zisesem mai sus a fost doar la nivel de percepție.

Obiceiurile au revenit cu viteza luminii. Chiar aș fi tare curioasă de un studiu pe un eșantion mare de oameni să văd câți și-au schimbat obiceiurile cu ocazia pandemiei. Că da, pandemia a dat o ocazie, doar unora.

Ce le-o mâna pe mame în lupta asta a mâncatului în locurile de joacă îmi este greu să înțeleg. La fel de greu să înțeleg îmi este de ce să hrănești copilul în timp ce îl dai în leagăn. Sau de ce să îi dai iaurt să mănânce în mijlocul a 5-6 copilași care se joacă sau se uită cu ochii mari la cel care este hrănit cu lingurița de nici ei nu înțeleg dacă este loc de masă sau loc de joacă. Or fi mamele acelea chiar atât de relaxate să își vadă copilul punând mâna pe 4-5 elemente de joacă în parc și apoi pe biscuite? Nu de alta dar al meu copil a făcut de la enterocolită la rotavirus toată gama cu afectare digestivă pe vremea când mergeam doar afară în parcuri, în aer liber, nu era pandemie și nu mânca în timp ce era dat în leagăn.

Obiceiurile revin în forță la normalul căruia chiar nu îi duceam dorul. În schimb ce s-a schimbat mi se pare că este nesimțirea. Mai agresivă, mai virulentă. Oamenii flegmează pe trotuar cu mai mare patos, își aruncă resturile de țigară prin gardul locului de joacă sau de la geam în capul trecătorilor fără jenă. Dacă mergem pe principiul răului celui mai mic, tot e bine o țigară aprinsă decât un borcan din sticlă ca prin alte părți.

Azi dimineață când am ieșit din lift la parter domnea pe holul blocului o spârcâială (sper) de câine de îți era mai mare greața să treci pe acolo. Nu, nu am curățat eu și pot fi acuzată că fac parte dintre cei care doar așteaptă să fie făcut, însă cred cu tărie că educație nu se face prin a strânge continuu după ceilalți. Îmi mențin principiul acela în care eu nu fag jeg în natură, prin urmare nu curăț după alții, deși uneori mai dau cu bâta în baltă și mă apuc să strâng gunoaiele de prin locurile de joacă sau de prin locurile turistice care arată ca o groapă de gunoi ori ca o scrumieră imensă.

Oare atât de tare urâm țara asta încât ne dorim să îi facem rău, să o vedem distrusă, îngropată în gunoaie? Nu ne pasă pentru că? Nu am învățat să ne pese? Facem ce facem și tot la educație ne întoarcem.  Educație nu înseamnă că înveți la școală să socotești sau să citești. Educație înseamnă și să înveți să empatizezi, să fii emoțional sănătos suficient încât să nu faci rău în jurul tău. Astea oare unde se învață? Dați-mi și mie de știre dacă știți răspunsul.

facial mask discarded on ground
Photo by Ryutaro Tsukata on Pexels.com