În sectorul șase am mutat maidanul în curtea școlii.

V-am zis că o să tot spun pe aici cum evoluează lucrurile în sectorul în care mă învârt de zece ani. Am zis și că nu mai spun că încă suspin după sectorul pe care l-am lăsat în urmă acum zece ani, dar poate după mandatul primarului Ciucu voi da drept exemplu doar sectorul șase. Cine știe, posibil, posibil.

O să vă spun imediat ce îmbunătățiri au fost aduse sectorului, însă înainte de acest lucru țin să menționez că nu aduc vreo laudă gratuită edilului, ci doar apreciez implicarea pe care o are și dorința de a aduce plus valoare sectorului pe care îl gospodărește. Recunosc că este primul primar pe a cărui activitate o urmăresc îndeaproape, nu știu ceilalți ce și cum au comunicat, pe vremea lor nu aveam FB, iar acum în continuare nu îl am pe telefon, însă intru ocazional pe pagina de FB a edilului și citesc ce publică sau ce mai comentează oamenii în funcție de cât mă interesează subiectul.

În iarnă nu am apreciat decizia de nu monta beculețe în sectorul șase pentru că mi se părea că și așa era o atmosferă apăsătoare din cauza pandemiei, nici vizual nu ne-am bucurat de sărbători, dacă altfel nu prea aveam cum oricum. Între timp, primarul a mișcat lucruri, am mai scris eu pe aici de una alta, iar acum a dat în folosință publicului larg terenurile de sport din curțile școlilor, după terminarea orelor de curs.

Este salutară această decizie, cu toate că sunt convinsă că paznicii școlilor nu sunt fericiți, probabil nici directorii. Tereneurile de sport din școli face parte din categoria spațiilor verzi îngrădite din fața blocurilor: ale noastre și nu le dăm nimănui chiar dacă stau nefolosite.

Sunt convinsă că ați auzit de nenumărate ori că pe vremea noastră mergeau copiii și băteau mingea pe maidan. Maidan, acum ia-l de unde nu-i că nu prea mai e. Mă rog, este, dar plin cu blocuri și străduțe înguste că de multe ori te și miri că poate încăpea o mașină pe acolo.

Așa că ăștia micii care au crescut și care totuși își doreau să hălăduiască cu mingea la picior în ritm alert s-au mutat în locurile de joacă printre leagăne și bebeluși. Acum însă nu mai avem scuze și nici motive, de acum mai avem doar nesimțire. Aici în sectorul șase avem foarte multe școli care au terenuri mari de sport, avem parcul mare de la Moghioroș care are terenuri amenajate pentru basket, volei, tenis si cred că și fotbal(asta nu sunt sigură), sunt parcuri mai mici cum este cel de lângă școala Sf Andrei care are amenajat un mic teren de fotbal, iar acum sunt la liber și disponibile și terenurile școlilor. Nu mai sunt motive să se mai joace fotbal în locurile de joacă și nici scuza că nu mai au și ei maidan cum aveam noi. Sunt soluții. Mă bucur că s-a gândit cineva la această idee pe care eu o am în cap de multă vreme. De câte ori treceam pe lângă o școală cu lacătul pus mă gândeam de ce naiba stă pustiu și neaccesibil terenul mare din curtea școlii. Ar fi o soluție utilă și bună de preluat și de către alți edili.

Atât pentru astăzi de pe frontul sectorului șase. Vă țin în priză cu noutățile de impact asupra mea. Să aveți un final de săptămână cu soare și bronz pe față. Transmisiune încheiată.

Sursa foto: facebook

Ce se ascunde sub mască?

Știți oamenii care vorbesc singuri pe stradă și care nu mai repezintă de multă vreme doar categoria celor vârstnici?

Oamenii care bombăne sau au conversații virulente cu ei înșiși?

 Ei bine, acum poartă mască. De nici nu mai știi de unde se aude zumzetul. Și știu, îmi dau seama că omul ăla vorbește cu el ca să nu zic singur, doar că acum îmi ia mai mult să îl și identific. Dacă nu se ceartă el cu el și e mai pe pace așa nici nu se mișcă masca prea mult și pare așa că doar respiră mai aproape de apoplexie.

Ce și-or spune oamenii ăștia cu voce tare atât de urgent că nu mai suportă amânare? Unii se încruntă, alții gesticulează, par că trăiesc în poveștile pe care i le mai citesc eu copilului.

De regulă oamenii ăștia nu vorbesc frumos când au conversații cu ei, nici nu dezbat evoluția umană la umbra sinelui guraliv, nici măcar formarea lumii nu îi interesează. De regulă sunt virulenți. Fie se ceartă pe ei cu voce tare pentru ceva ce au făcut greșit sau nu au făcut, fie ceartă pe altcineva căruia nu au curaj să îi spună în față ce gândesc sau ce i-a deranjat, așa că mai bine ii ceartă în autobuz când mai sunt 30 de oameni pe lângă ei.

Unii șușotesc în barbă și doar mormăie, alții sunt agresivi verbal, înjură, vorbesc tare, sunt în lumea lor în care totul este doar o ceartă cu vocea ridicată.

Sunt atentă la ei pentru că sunt mulți, foarte mulți în această categorie și bănănăie prin mijloacele de transport în comun, dau reprezentații sonore în spații publice. Înainte erau mulți bătrâni, foarte bătrâni, acum în schimb sunt și oameni pe care nu i-aș încadra chiar la categoria bătrâni, unii cred că încă mai sunt activi în câmpul muncii. Sau cel puțin așa par.

Trăim într-o lume din ce în ce mai bolnavă.

joyful adult daughter greeting happy surprised senior mother in garden
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

– Alo! Bună ziua de la Poliția Comunitară

Dimineața noastră a început în forță și cu punctualitate din partea autorităților care au pornit de ceva vreme un amplu proces de curățare și spălare în sectorul 6. Astăzi nu sunt cârcotașă, nu voi menționa nimic negativ ca să subminez exemplul pozitiv. Astăzi este doar despre foarte bine că se întâmplă.

Așa se face că la ora 8 dimineața suna telefonul și la capătul undei s-a pezentat un domn polițist de la Poliția Comunitară care ruga a muta mașina pentru a se putea curăța și spăla zona. Se pare că mașinile primiseră informarea în parbriz cu o seară înainte, cu ora de începere 8 dimineața, însă mașina noastră nu era în parcare atunci, așa că la exact ora 8 un agent ne-a telefonat. Până la ora 9 au reușit să urnească aproape toate mașinile din parcare, unele au rămas pe loc.

Când spațiul a rămas gol s-a trecut la măturare, strângere de gunoi, spălare și înspumare a zonei. Lucru care m-a bucurat enorm pentru că în spatele locului nostru de parcare este un wc public pentru câini. Atât pentru cei liberi, cât și pentru cei în lesă că nu mai curăță nimeni după cei din urmă când aceștia își găsesc drept punct de evacuare un munte de caca. Sper ca această spălare să schimbe mirosul din zonă.

Alt aspect care m-a bucurat a fost exact curățenia în sine. În zona noastră trec frecvent lucrătorii de la ADP să măture și să strângă gunoiul, însă este o muncă superficială care nu are menirea de a lăsa în urmă o zonă mai curată decât înainte să se apuce de treabă.

De altfel în zona în care locuiesc am văzut spații verzi îngrijite și curățate de gunoi, chiar dacă sunt în continuare îngrădite. Oricum, la cum suntem noi oamenii, unde șoferii claxonează pietonii pe trotuar ca să le facă loc și coșul de gunoi este spațiul public, aș zice că gardurile alea pun o barieră. Nici nu știu dacă mai e cazul sau nu să te pui cu românul și să încerci cu orice preț să îl educi.

Dimineața mea a început bine în zumzăit de mașini muncitoare, de hârșâit de lopeți, de huruit de mașinuță măturătoare. Apoi ochii mi s-au umplut cu imaginea parcării pline de spumă și de un sentiment de curat ca atunci când cureți tot în casă și miroase a proaspăt.

De altfel, de pe pagina FB a primarului sectorului 6, domnul Ciprian Ciucu am aflat că se pregătește o cale de acces pietonala la intersecția de la Lujerului, pe sub bd. Iuliu Maniu, cu acces în Cora si spre Plaza Romania pentru a mai elimina din timpul petrecut în trafic, la semafoare. În acest sens vom amenaja si face lucrări un pasajul CFR deja existent (text preluat de pe pagina de FB mai sus menționată).

„Poți să te gândești la ceva frumos ca să treacă timpul mai repede”

Am mai scris eu pe aici că sunt un adevărat star al cartierului. Sigur nu va mai dura mult până voi începe să împart autografe în toate direcțiile când fanii pensionari mă vor asalta cu frenezie. Da, evident, la bătrâni am eu succes, credeam că este limpede ca apa de izvor.

Eram cu copilul în autobuz pe timp de înserare. Copilul vădise o curiozitate din punct de vedere al traficului urban pe care o lămurisem din trei cuvinte, că la câte explicații ofer zilnic și la câte întrebări răspund, ăia de se ocupă de interogatorii sunt pistol cu apă. Da, sunt expertă în a răspunde la secundă. yyeey. Moment în care doamna din proximitate se simte datoare să ajute copilul să treacă peste disconfortul așteptării de a ajunge la destinație. Nu că ar fi avut ‘mneai de unde să știe cât stăm noi în autobuz sau dacă este sau nu copilul plictisit, că nu întrebase. M-am gândit că primește și previziuni astrale cu cuponul de pensie și am lăsat-o așa.

Se întoarce spre copil și îi spune că dacă vrea să treacă timpul mai repede și să nu se plictisească să se gândească la ceva frumos. Moment în care devenisem extrem de atentă și de curioasă să știu ce gând frumos aș putea împrumuta și eu în caz de plictiseală. Nu a trebuit să aștept prea mult pentru că a venit continuarea cu promptitudine de chirurg cu bisturiul în mână, nu din acela care te nivelează involuntar: ai putea să te gândești la o poveste (aha, hai că a început bine, mi-am zis) cum ar fi punguța cu doi bani sau capra cu trei iezi (și a dat-o de gard cu o viteză mai ceva decât cea pe care o avea atunci autobzuul în care ne aflam noi).

Da, da, știu,vârsta, alte vremuri, atât a prins, nu este la curent cu noutățile. Dar, cine a pus-o să deschidă gura?

Capra cu trei iezi este o poveste frumoasă? O fi! Însă nu văd nimic frumos să îți amintești în caz de plictiseală exact când vine lupul și mănâncă iezii, sau cum dă dovadă de viclenie pentru a i se deschide ușa, sau cum mama capră uneltește un plan de răzbunare spre pedepsirea lupului. Ori chiar cum iedul rămas în viață este prezent în cadrul tuturor atrocităților și rămâne teafăr la căpuț fără pastile și fără psiholog. Mai frumos de atât ar fi putut concura doar ca femeia să se apuce chiar ea să îi povestească întocmai întâmplările cu pricina.

Este un astfel de basm potrivit copiilor? Părerea mea strict personală: este. Nu citim doar despre roz, floricele și frumos pentru că întâmplător basmele pregătesc copilul pentru viață și uneori viața mai dă și lămâi și e nevoie să înveți sau măcar să afli că ai posibilitatea să faci limonadă. Însă nu consider că toate basmele sunt potrivite de la vârste fragede. Undeva cam după vârsta de cinci ani copiii pot începe să fie pregătiți pentru basme. Iar pentru cele care par agresive chiar mai târziu, șase, șapte ani.

În continuare sunt de părere că intruziunea face mai mult rău decât bine și că este necesar să învățăm să stăm fiecare pe scaunul propriu.

Cam atât. Merg să îmi pregătesc pixul și carnețelul că cine știe…

man and woman walking on gray concrete bench
Photo by RODNAE Productions on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Cu și despre metroul din Drumul Taberei

Am blamat, bagatelizat atât de mult metroul ăsta din Drumul Taberei că nu pot să îl las așa în negura ceței ca și când nu ar fi existat tot disconfortul timp de un deceniu cel puțin. Spun cel puțin pentru că disconfortul nu a dispărut doar pentru că i-au dat drumul, lucrări de suprafață care perturbă traficul încă mai sunt.

Anul acesta se împlinesc zece ani de când am pus pentru prima oară piciorul în acest cartier. Și se pare că am uitat să îl mai iau dacă îmi petrec timpul pe aici de zece ani. Mi-a plăcut că erau trotuare late și multă verdeață, copaci înalți. Aveam să aflu că erau și mulți plopi care dădeau petrecere primăvara prin aer, dar detalii.

Pe la început de vară în 2011 au început să delimiteze spațiile unde aveau să înceapă lucrările. Moment în care trotuarele acelea late au dispărut ca prin magie. În locul lor le-a revenit pietonilor o alee îngustă pe carosabil. Alee care a suferit în aproape 10 ani multe modificări. La început nu era delimitată cu nicio bandă și pietonii le dădeau prioritate șoferilor care iau condusul defensiv pe post de glumă. În timp au pus și o bandă, apoi un perete din plasă, ca în final să mai îngusteze aleea aceea prin unele locuri. Nu puteau trece două persoane una pe langa cealaltă decât dacă se așteptau în zonele care scăpaseră cu mai mult spațiu sau dacă se întindeau puțin spre carosabil. La un moment dat m-am intersactat pe culoarul acela de trecere eu cu căruțul și angajații de la salubritate cu tomperonul. Au lăsat oamenii tomberonul, au luat căruțul de o parte pe sus, peste tomberon și eu cu mâinile în aer ca să putem trece unii de alții.

De mult zgomot și mult  praf nu spun nimic pentru că disconfortul există oriunde se fac lucrări, dar probabil că nu oriunde durează un deceniu să sapi, să forezi și să dai în folosință nouă stații cu destinația metrou.

Ei bine, după ce ani de zile lucrările la metroul din Drumul Taberei au oferit material comic pentru stand up, au făcut să curgă râuri de bancuri, și au au umplut până la refuz de indignare locuitorii din cartierul bucureștean devenit mult prea celebru pentru condiția-i modestă în care se scaldă, anul trecut cu mari surle și multe trâmbițe i-au dat drumul pe circuit.

Pentru că multă vreme izolare în altă localitate, pentru că pandemia nu m-a transformat într-o persoană curajaoasă și nu mi-am dorit să testez nici metrou nici mijloace de suprafață destinate transportului în comun, am amânat pe cât posibil aventura cu metroul. Dar, atât. Am pus stop săptămâna trecută când am zis că este momentul să îi dau cezarului orice i-ar aprține.

Am ales o oră pe care am considerat-o eu ca nefiind cu buluceală și am mizat și pe faptul că nu este chiar o rută extrem de solicitată. Și s-a întâmplat minunea. Nu, nu s-au pogorât trei îngeri. Nici nu am aflat că sunt însărcinată. Dar, am coborât treaptă cu treaptă și am intrat la metrou. La casa de bilete am găsit un vânzător tânăr și extrem de vesel. M-am tot gândit dacă a consumat ceva interzis încă de dimineață că în țara aceasta a supărării și a fețelor mohorâte deja este dubios ca cineva să fie amabil, vesel, să zâmbească. Da, deși pare groaznic de crezut, omul acela a zâmbit.

Acum pentru că nu toată lumea are norocul pe care îl am eu de a locui în acest cartier la botul metroului încă nou și proaspăt, vorba poetului, o să vă spun eu cum stă treaba. Stă bine, vă puteți liniști. Totul este curat, nou și proaspăt cum ziceam, lume puțină.

Mă ajută? În momentul acesta nu chiar. Este într-adevăr destul de ocolit și este destul de greu să te compari orice ai fi cu tramvaiul 41. Chiar dacă este foarte aglomerat, este rapid și circulă la distanțe mici de timp. Ai șanse mai mari să ajungi mai repede la Crângași cu 41 chiar dacă mai schimbi un autobuz sau troleu, decât cu metroul. Doar că metroul sper să nu ajungă la fel de înghesuit ca tramvaiul.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Mai bine a furat dar a și făcut, decât scobit în nas dar a și făcut.

Ieri de dimineață la mine în cartier două doamne în etate pe o bancă în fața unui bloc dezbăteau extrem de sonor rezultatul alegerilor care tocmai s-au desfășurat la noi în spațiul celor care vor o țară ca afară. Dar, dacă se poate să o facă alții și noi doar să o găsim dimineața gata pregătită la cafeluța fără de care nu putem dezlipi geană de sus de geană de jos.

Spuneau doamnele acestea idignate până-n vârful copacului de lângă banca pe care-și odihneau dosurile obosite de vremuri, că primarul ales de bucureșteni domnule, nu este ce trebuie să fie. Că cică s-ar fi scobit în nas, ar fi luat mucul pe deget și apoi l-ar fi șters pe cămașă. Păi și ăsta-i primar? Și unde mai pui că e cam bâlbâit și nici nu știe să vorbească. În timpul ăsta când doamnele în etate (nu mai știu dacă am menționat deja că erau la apogeul vieții) disecau pe noul domn primar (nou că e nou ales, nu nou cum e covidul) trece o altă doamnă care le aruncă din mers: da, că Firea era mai bună. Atât a fost. Vă zic. Doar ce n-au sărit scândurile de sub șezutul ‘mnealor că la cât s-au inflamat cele două, oho.

Au început tirada: că Firea era bună, știa să vorbească, era deșteaptă (eu sper din suflet că încă mai este și că n-a pățit ceva de oftică sau mai știu eu ce, că n-am mai deschis știrile de luni dimineața și mi-e să nu fi rămas în urmă de atât vobeau despre ea la trecut). Și că Nicușor Dan o să ne dea muci să mâncăm. Măi, deși n-am fost niciodată curioasă să aflu ce-i cu ei, dar am vorbit cu niște copiii care prestau de zor la forările nazale și au zis că sunt sărați.

Nu sunt fana lui Nicușor Dan, nu în această campanie. În trecut când i-am mai acordat votul meu, am avut o altă viziune asupra lui. Tura aceasta pur și simplu a părut soluția care poate fi corectă. Probabil Vlad Voiculescu nu ar fi avut șanse mai bune decât Nicușor Dan, dar are mai puțin dendința de a avea derapaje când ascultă de informații eronate pe care nu le filtrează.

În altă ordine de idei, îmi doresc foarte tare să văd din acest oraș cu adevărat co capitală europeană. Sunt convinsă că în 4 ani nu se poate ține orașul numai în primăvară, dar măcar să văd un proiect clar și un început de undeva. Poate va fi nevoie de 4 ani numai că să desființeze zecile de firme înființate, sau poate că de atâția ani va fi nevoie ca să avem insituții ale statului care își asumă responsabilitatea și nu mai aruncă măgăreața de la unul la altul. Avem răbdare 4 ani și aflăm cu siguranță.

Și aș mai vrea ca la finalul celor 4 ani de mandat să spună lumea cu mândrie și despre proaspăt alesul primar general că da domnule, se scobește în nas și nu știe să vorbească, dar a și făcut. Că mândria cu care se spune despre atâția aleși că sunt votați pentru că au făcut chiar dacă au mai și furat, este crunt, este ceva greu de digerat.

Pentru că în acest moment pentru mine nu este important dacă se bâlbâie sau nu. Dacă se scobește în nas și nici dacă se scarpină în fund. Nu este diplomat, nu reprezintă imaginea țării în fața altor țări. Reprezintă cetățenii orașului în care a fost votat, aduce un beneficiu la nivelul de trai, adaugă plus valoare vieții oamenilor care trăiesc aici și care sunt mulți tare. Din ce în ce mai mulți.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Trenul galben fără cai

S-a vorbit atunci de el

Ca despre lucrul cel mai cel

Deci e firesc, la rândul meu,

Cu un metrou să mă mândresc și eu

Așa cânta Angelea Similea în 1998. Metroul în România a fost ceva atât de wow că i-au dedicat și cântece. Artiștii l-au ridicat în slăvi. Știrile au curs gârlă. Trâmbițele nu s-au mai oprit luni întregi.

În 2020, 22 de ani mai târziu, când capitala acestei țări ar fi trebuit să fie împânzită de metrou de-a lungul și de-a latul ei, la noi e tot wow. A fost ieri inaugurat cu prea multe surle și mult prea multe trâmbițe mult prea așteptatul metrou din Drumul Taberei. Pentru o întârziere de doar 6 ani, au mers la tăiat de panglică și Prim-minstrul și Președintele. În loc de fălirea asta că uite ce am făcut noi, mai degrabă ar fi trebuit să își ceară scuze, să deschidă porțile și să îi dea drumul pe linie.

Acum 9 ani când m-am mutat în acest cartier se instalau grilajele care delimitau zonele unde aveau să înceapă forările. Au împânzit toate aceste grilaje pe toată distanța lucrărilor cu afișe mari pe care scria: aici va fi metroul dumneavoastră peste 3 ani. Cineva inspirat pusese cu markerul un 0 lângă 3 și în sfârșit suna realist. Acest șantier ne-a adus nu doar un metrou 9 ani mai târziu, ci și timp de 9 ani o tonă de praf. A mai venit și cu un munte de gunoaie de la muncitori (și nu numai de la ei, nu e ca și cum restul locuitorilor din 6 sunt de un simț civic extraordinar, doar că muncitorii au mărit muntele). De disconfortul deplasării ce să mai zic. Au lăsat pentru pietoni alei atât de înguste încât de multe ori trebuia să ieși bine pe carosabil dacă mai venea cineva din sesn opus sau dacă împingeai la căruț. Nimic grav, doar scoteai copilul puțin în fața mașinii. Doar se știe că în București șoferii sunt disciplinați și nici nu te șterg puțin cu oglinda când trec prin spatele tău pe trecerea de pieton. Cred că bucureștenii (sau mai bine zis, cei care locuiesc în București) sunt cei mai grăbiți oameni de pe planetă. Că, să te ocolească mașinile pe trecerea de pieton, una prin spate și una prin față nu mi s-a mai întâmplat în altă țară. Dar, este foarte adevărat că nici eu nu le-am vizitat chiar pe toate. Cine știe, poate prin Spania așa se face. Sau prin Papua cumva. Da, aici prea am generalizat de parcă aș fi văzut eu cum e în toate țările. Desigur știu și eu că întru progres mai închizi ochii, mai înghiți și praf, te mai lași călcat de câte o mașină. Tot e bine și așa, în alte vremuri oamenii își pierdeau viața întru progres. Totuși, să ai o întârziere a unei lucrări de 6 ani, este nu doar de toată jena, ci de tot plânsul, că de râs nu știu cui îi mai arde. Să mai vii și să te bați cu pumnul în piept precum gorila în călduri arătând cu mândrie așa o realizare, este afront la inteligența mea, cel puțin. Dar eu fiind una, probabil sunt cantitate neglijabilă.

Șantierele nu s-au încheiat că au mai rămas lucrări de suprafață și disconfort în trafic, dar dom’ne asta e, e metroul gata? E! Deși nu m-ar mira să îl bage în reparații imediat ce ni l-au fluturat pe la nas. Că doar duminică în timp ce veneam din parc și treceam pe lângă una dintre gurile de metrou, 4 oameni se chinuiau să coboare grilajul și să închidă intrarea la metrou. Poate așa o fi sistemul, cu acționare manuală, dar în forță. Pe viitor vor angaja culturiști care să închidă grilajul. Ah, dar atunci încă nu era inaugurat, acum sigur funcționează toate cele.

Nu, nu m-am plimbat cu metroul că nu am de ce momentan. Încă mă deplasez pe distanțe scurte și tot pe jos. Nu mă deranjează mijloacele de transport, dar mă deranjează nesimțirea oamenilor care își țin masca sub bărbie sau consideră că nici acolo nu are rost să stea o mască.

man standing beside train
Photo by Trace Hudson on Pexels.com

Iubesc plimbările, urăsc nesimțirea, dezinteresul și nepăsarea unor concetățeni.

De ceva vreme sunt zi de zi afară la plimbare. Am ieșit și de câte două ori pe zi afară fie vară fie iarnă. Și pentru o plimbare în cartierul sectorului 6 nu-i ușor. Nuu, cum ar putea să fie? Ba lucrări începute de 9 ani care trebuiau finalziate acum 6, ba flegme la fiecare pas, ba mucuri de țigară proaspăt fumegânde, ba rahați. Da, exact, rahat de…câine-cel puțin așa sper, deși uneori am dubii că un astfel animal poate lăsa în urma lui atât de multă mizerie.

Iarna dacă avem noroc de zapadă parcă se ascund sub stratul alb sau este mutat în lopată mai…încolo. Vara noroc cu arșița și cu multele grade din termometru care pur și simplu usucă tot, inclusiv rahatul proaspăt strecurat pe trotuar. În schimb toamna și primăvara parcă e invazie. E ca atunci când ești cu mașina pe un drum plin cu gropi și nu știi pe care să o ocolești și pe care să o iei în plin că oricum planetele nu par să se fi aliniat pentru a te ajuta să nu îți faci mașina praf. Cam așa este și pe trotuar.

Avem o lege în acest sens (Potrivit Hotărârii Consiliului General al Municipiului București nr. 120/2010 privind aprobarea Normelor de salubrizare și igienizare ale municipiului București, nerespectarea curățeniei pe domeniul public de către persoanele care posedă animale de companie constituie contraventie și se sancționează cu amendă de la 200 la 500 lei în cazul persoanelor fizice), însă oamenii nu se sperie de legi. Am văzut mulți proprietari de animal care ies la plimbare cu punguțe atașate de lesa câinelui și sunt convinsă că le folosesc. Asta înseamnă că se poate, că există speranță. Cu toate acestea încă sunt munți de rahați peste tot.

Trist este că am văzut polițiști care au avut reacție 0 atunci când la câțiva metri de ei purtătorul de capătul lesei pleca liniștit după ce patrupedul din dotare se răhățise în mijlocul trotuarului..deh, acolo îl apucase. Mă enervează că iau toată mizeria asta în casă. Se lipește pe tălpi de încălțări, pe roți de tricicletă, pe roți de trotinetă, pe orice fel de roți. Mă scurg puțin pe lângă gardul grădinilor de bloc când văd copilul că se apleacă să ia ceva de pe jos. Mă rog să nu fie un rahat de ceva și apoi mă rog să nu bage mâna în gură după ce degetele au explorat cate un trotuar.

Și mai avem parcarea din fața blocului, acest WC public pentru câini. Cred că de fapt locul nostru de parcare este punctul preferat pentru că uneori până ajung cei de la ADP să curețe pe acolo se mai formează câte un mic munte de rahați. Merg toți în același loc. Și normal, când al tău animal își rezolvă nevoile într-un loc deja consacrat, ce rost mai are să strângi ceva? Ce să strângi, că nici nu știi care-i al câinelui tău. Ca să iau ceva din portbagaj cu mașina parcată la locul ei, practic trebuie să fac șpagatul. Ar trebui să mă duc la Van Damme să mă învețe și pe mine cum să mă crăcănez pe două scaune ca să pot descărca mașina în voie fără să cad în rahații respectivi.

Cred că fiecare dintre noi ar trebui să fim mai atenți la cei din jur. Dacă ai un animal de companie, este responsabilitatea ta să cureți după el, așa cum eu care am copil mic este responsabilitatea mea să curăț după el și nu îl las să se răhățească pe unde apucă. Ține de educație, de bun simț și de simț civic să te gândești că nu este nimeni obligat să calce în rahatul câinelui tău. Unde mai pui că este posibil chiar și tu să calci ținând cont de cât de pline sunt trotuarele. Și nu, chiar nu exagerez cu nimic când spun trotuare pline.

close up photo of dog wearing sunglasses
Photo by Ilargian Faus on Pexels.com

Culmea cartierului

Când m-am mutat în Drumul Taberei, acum mulți ani, mi-a plăcut zona. Hei, nu judecați că poate să îmi placă ceva din București, eu aici m-am născut, aici am copilărit. A început să nu îmi mai placă atunci când a devenit sufocat de oameni și de nesimțire. Revenind,  părea așa împădurit sectorul ăsta prin unele locuri. Spații verzi largi printre blocuri, copaci umbroși pe mijlocul șoselei, părea și aerat cumva. Dar asta cred că doar părea. Poate eram sub efect de endorfine și mi se părea totul idilic.

Niciodată nu am luat în calcul sau mai bine zis nu m-am gândit că acest sector este unul îmbătrânit. N-am o statistică, nici vreun studiu, însă așa mi se pare mie că în 6 sunt cei mai mulți bătrâni. Asta n-ar fi rău. Poate aici este aerul mai curat și oamenii trăiesc mai mult. Parcă mă si văd pe la 90 de ani încă scriind pe blog, eventual tot despre bătrânii mai bătrâni decât mine.

Treaba asta cu bătrânii la orice colț de stradă și pe orice bancă de pe stradă ori din parc, nu m-ar deranja în vreun fel dacă ne-am vedea fiecare de treaba proprie. În fond, eu sunt tânără și dacă obosesc sau dacă obosește copilul, ne putem așeza în fund pe bordură fără probleme. Problema vine în momentul în care cineva binevoitor se gândește să îi spună copilului că va răci dacă stă cu fundul pe bordură. Vara la 40 de grade când betonul fierbe poți cumva răci. Intervenții de genul acesta încerc să gestionez de mai bine de 3 ani. Ba unde să mai încapă în răbdarea mea și faptul că unii meregeau până într-acolo încât atingeau copilul, îl mângâiau pe cap, pe mână, voiau să îi pupe mâna sau luau copilul de mână să îl ajute să traverseze. Pesemne eram invizibă, deși n-aș zice, că-s tare departe de cuvântul silfidă.

A venit peste noi o pandemie, am stat în casă, am pornit toți cu gândul să ne protejăm bătrânii că iată sunt vulnerabili. Și mă gândeam eu așa în naivitatea mea din vârf de canapea că ce o să ne schimbe pandemia asta în gândire. Și cum toți ne dorim să fim sănătoși, ne ferim, purtăm mască și pe la începuturi și mănuși, acum chiar că oamenii își vor vedea de treaba lor. V-am zis, eu naivă până la capăt.

Căldura asta a scos din casă pe mai toți care n-au de ce să stea în casă. Pe unde mă scurg eu dimineața și după amiaza, fiecare bancă e plină cu pensionari care treaba lor ce fac, mie nu îmi pasă. Eu am altele de făcut în acele momente. Dar chiar și așa, deși sunt vârstinici, au privire periferică mai ceva ca un vultur. Nu le scapă nimic ce ar putea fi corectat. Și cu toate acestea, m-am gândit că în contextul actual, totuși se vor limita doar la vorbit și că în sfârșit am scăpat de pusul mâinii pe copil. Ei aș. Când scap de naivitate vă anunț.

Săptămâna trecută o doamnă care trecea pe lângă noi s-a gândit să mângâie copilul pe cap pentru că i s-a părut simpatic ce vorbeam noi acolo în bula noastră proprie. Am întrebat-o pe doamnă de ce a făcut treaba asta și s-a scuzat. Înțeleg, nu și-a dat seama pentru că nu a reușit să scape de această meteahnă, dar pe mine cu ce mă ajută scuzele după ce fapta a fost înfăptuită?

În altă zi în parc o doamnă trecând pe lângă copil, copil care era în plin proces de piruete, îi spune pe un ton autoritar să nu se mai învârtă pentru că va ameți și nu este bine. I-am sugerat politicos (da, chiar sunt foarte politicoasă, nu fac scene, scandal, nu zbier) să își vadă de drum, lucru pe care l-a și făcut fără măcar să schițeze vreun semn cum că ar fi conștientizat că nu este în regulă cum a procedat. Ieri un domn (că aici nu doar femeile sunt problematice, ci și bărbații. S-o transmite de la unul la altul, nu știu. Sper să nu fie tot pe post de pandemie și asta) îi dădea copilului bomboane în timp ce așteptam la semafor. L-am rugat să nu îi ofere și s-a uitat la mine de parcă aș fi fost scăpată de la nebuni sau ceva pe acolo.

Astăzi o doamnă îi spune copilului meu pe un ton autoritar să meargă până la ea. În timp ce mie îmi face cu ochiul. Pe principiul, stai liniștită, e un test, eu te ajut să îți educi copilul prin ceea ce fac. Am întrebat-o de ce o cheamă și m-a ignorat cu desăvârșire, continuându-și conversația în trei pe-o bancă.

Și acestea sunt doar exemple din ultima săptămână. Înainte de pandemie când nu țineam atât de mult la distanța față de oamenii de pe stradă, lucrurile erau mult mai degenerate.

Trist este că acești oameni nu învață nimic. Nu înțeleg nimic. Nu vor să învețe. Se consideră prea bătrâni pentru a mai schimba ceva. Ori eu cred că atâta timp cât ai toate țiglele pe casă, indiferent de vârstă, faci un efort și asimiliezi lucruri noi măcar atât cât să nu îi deranjezi pe cei de lângă tine.

Și mai trist mi se pare că bătrânii aceștia sunt bunicii cuiva și procedează la fel și cu proprii nepoți. Că atâta timp cât nu te sfiești să corectezi pe stradă față de cineva necunoscut, un comportament pe care tu îl consideri de corectat, mă gândesc că doar nu te abții acasă.  Și ne trezim din ce în ce mai des în ultimii ani cu bătrâni singuri care își văd nepoți ocazional, dacă au această șansă și se întreabă de ce, că doar ei nu au greșit cu nimic.