Ce ar trebui să știți înainte de a merge la cinema cu copilul.

Am bifat o premieră și pentru mine și pentru copil: am mers la cinematograf să vedem un film cu audiență generală, dar destinat copiilor.

Toate bune și frumoase, m-am pregătit din timp pentru această primă experiență, nu din perspectiva mea, ci din a copilului. Este suficient de mare, are experiența teatrului și a teatrului de păpusi, a evenimentelor live, a desenelor pe televizorul de acasă, toate planetele se aliniaseră pentru o bună experiență la cinema.

Ne-am grăbit puțin ca să ajungem la timp, să fim în sală de la început, să vadă cum se sting luminile și cum se face întuneric, să vadă cum se aprinde ecranul acela imens care inițial este stins. Să nu prindem experiența începută. Așa funcționez eu, planific din timp și planific bine.

În capul meu lucrurile erau clare și simple că probabil neuronii mei mai și lenevesc acum pe căldurile astea, cum că dacă merg la un film destinat copiilor nu am reclame la început sau cel mult o să am un trailer cu ceva desene ce vor intra în cinema în perioada următoare. Ei bine, reclame nu au fost, trailer cu un viitor desen da, dar mai mult de atât am beneficiat și de un trailer pentru un film destinat adulților. Da, mie nu mi-a displăcut și m-ar fi convins să îl văd, dacă nu cumva eram cu un copil mic care făcuse ochii mari când a văzut pe ecran cum ieșeau viermi din fața unui personaj sau cum un alt personaj avea tentacule în partea de jos a feței.

De ce? De ce să pui imagini dintr-un film pentru adulți la începutul unui film pentru copii în condițiile în care copii nu au acces la acel film. Și în condițiile în care trailerul oricum arată cele mai incitate momente din film. În sală pot fi copii de la 3 ani în sus, oare chiar e așa puțin lucru să îi pui niște imagini care îl pot speria în ideea că acestea se șterg în momentul în care vizionează filmul la care a venit de fapt?

Dacă vă imaginați că este la mintea cocoșului și că eu ar fi trebuit să știu că la început se pun și trailerele filmelor pentru adulți, să știți că habar nu aveam. Este prima oară când merg să văd la cinema desene animate.

De data viitoare voi intra în sală cu cu cinci minute după ora programată.

Voi pune foarte des cugetări la articolele de pe blog, doar am 365 de cugetari care mă așteaptă să le dezvălui.

cugetarea zilei

Pentru că… Oameni

Cum este să primești un cadou și nici măcar să nu fie ziua ta?

Cum este să primești o îmbrățișare și nici măcar să nu fie ziua internațională a îmbrățișărilor? Sau să nu fie de la iubitul tău? Nici de la copilul tău. Poate de la un Om?

Cum este să fii apreciat pentru că ești tu iar tu să fii atât de bou emoțional încât să ți se blocheze capul?

Sau vacă după caz.

Cum este să fii iubit? Pur și simplu. Pentru ceva ce ai făcut sau pentru ceva ce nu ai făcut.

Este greu când nu știi cum să primești, cum să accepți, cum să taci exact atunci și să te umpli cu bine.

Este dureros când capul tău funcționează în paradigme nesănătoase.

Este de bou când în sufletul tău este o coridă.

Încearcă!

Fă un cadou simbolic cuiva fără motiv. Reacția este neașteptată.

Sau și mai bine, să primești un cadou pur și simplu, ți se blochează capul.

cugetarea zilei

Am citit: Divele controversate ale Bucureștilor – Dan Silviu Boerescu

V-am zis că mă voi întoarce la docu-dramele și miturile urbane evocate de Dan Silviu Boerescu în seria Secretele Bucureștilor. Și nici nu am de ce să nu mă întorc pentru că sunt cărți de vacanță, ușoare, dau impresia că te uiți în saloanele unor perioade istorice.

În cartea aceasta sunt prezentate poveștile a 11 femei care au făcut istorie și au rămas pe buzele multora inclusiv astăzi. Unele doar legende create din condei, altele mari personalități ale vremurilor lor. Toate aceste povești sunt dezbătute, desfăcute, evidențiate alături de o fărâmă de istorie altfel decât ce ne-a învățat școala.

Autorul începe seria povestirilor cu Măruca Cantacuzino, nora Nababului Cantacuzino care după moartea soțului său se căsătorește cu George Enescu. Nu este complicat să înțelegeți situația, gândiți-vă la Bianca Drăgușanu. Cam așa era și Măruca, o Bianca a altor vremuri. Drame, amantlâcuri, depresii, întoarceri, decizii. Greu ce să mai lungim vorba.

Unele povești au fost se pare reale, documentate, altele doar create și păstrate de istorie până în zilele noastre. Exemplu fiind chiar cunoscuta melodie Zaraza. Melodia a existat și mai este cântată și astăzi de către nostalgici, însă fata cu numele Zaraza nu a existat. Este un text preluat, tradus și personificat. La conservarea miturilor ne pricepem de minune.

Deși Regina Maria a fost păstrată în memoria colectivă ca fiind un personaj extrem de iubit, un fel de Prințesa Daiana a noastră, pe vremea ei Regina a fost mai umană decât ne-a lăsat istoria să vedem. Prinsă într-o căsnicie nefericită și-a căutat echilibrul în mai multe așternuturi care au lăsat în urma lor mai mulți copii recunoscuți totuși oficial de către soțul său, regele Ferdinand. Știți cum se spune, în grădina ta, îl crești. Dacă ne mutăm privirea totuși de pe gaura cheii găsim o Regina Maria devotată țării sale adoptive, infirmieră dedicată răniților de război, fără teamă de molimă, boală și cu tărie de caracter. Ei aici jos pălăria că eu am oroare și de gândaci, dar de un război.

Ca să rămânem în registrul regal, în carte se face referire și la Elena Lupescu, cea pentru care Regele Carol al II-lea a abdicat de la tronul României de două ori, ultima oară fiind chiar definitiv, lăsându-și drept urmaș unicul fiu, pe Regele Mihai. Ce a făcut-o specială pe Elena Lupescu? Poate simplul fapt că un rege a abdicat pentru a trăi o viață liniștită alături de ea. Un fel de Megan și Harry ai timpurilor lor. Dieferența constă în faptul că se pare Elena Lupescu era singura care reușea să îi aline priapismul Regelui Carol al II-lea.

Pe lângă cele enumerate deja, Dan Silviu Boerescu a mai adunat date și despre legenda Miței biciclista, pe numele ei real Maria Mihăescu, care a fost prima femeie pe bicicletă a urbei noastre numită și Capitală. Poreclă ce a făcut-o celebră păstrându-i intactă formularea până-n ziua de azi. Ori despre Cella Delavrancea, fiica scriitorulu Barbu Ștefănescu Delavrancea care se pare că era în tandrețuri cu Ion Luca Caragiale când acesta a tras cortina de tot, dar fericit.

Iar despre alte isotorisiri citiți în carte mai pe lung și mai pe larg decât am scris eu aici. Eu sunt fascinată de poveștile de dincolo de aparențe, de altfel de istorii și poate de altfel de istorie. Cert este că dincolo de fațada oficială, de ceea ce timpul a zugrăvit, toți suntem oameni. Unii au nevroze, alții depresii, alții pur și simplu nu pot rămâne în propriile așternuturi. Dacă acum o sută de ani divorțurile ar fi fost atât de banale și de comune pe cât sunt în prezent, sunt convinsă că despre multe căsătorii care au ajuns emblematice peste timpuri, nu am mai fi auzit.

Nu fac patul!

I-am declarat patului război acum mulți ani și nu știu de ce, că doar nu mi-a făcut nimic, iar mie patul chiar îmi place. Mă simt confortabil la mine acasă, atât de confortabil că rar îmi vine să plec din ea.

Când eram eu mică și frații mei plecau la școală mie îmi revenea sarcina să așez toate paturile din casă. Aveam cinci ani când s-a stabilit că mă plictisesc acasă singură cât frații mei sunt la școală și că este un task potrivit să așez paturile tuturor. Așează pernele, strânge plapuma, pune cuvertura pe pat, așeaz-o. Seara strângeam cuverturile și le împătuream, le așezam frumos pe scaun, întindeam plapuma și ne culcam, dimineașa reluam ritualul de strânge, împachetează, așează.  După ce am mers și eu la școală funcția de așezare al patului i-a revenit fiecăruia după cum îi aparținea patul. În fiecare dimineață ne trezeam suficient de devreme pentru a așeza patul. Aveam voie să sărim peste această etapaă doar dacă se întâmpla să ne trezim târziu și să fim pe punctul de a întârzia la școală. Cee ce era inacceptabil. La școală nu se întârzie. Iar aceste scutiri de la așezarea patului au fost așa cam numărate pe degetele de la o mână în toți anii lungi de școală. Perfecționismul nu se naște singur.

Mai târziu când am împărțit patul și casa cu al meu partener, eu mă trezeam la ore insuportabil de matinale pentru a merge la serviciu iar el se întorcea pe partea cealaltă pentru a-și continua somnul de dimineață. Eu ajungeam prima acasă că așa-i când lucrezi la program fix. Și găseam în fiecare după-amiază patul neașezat. What? Cum așa? Păi când te ridici din pat îl și așezi. Cam ce era de așezat încă nu știu pentru că noi nu aveam absolut nimic cu care să acoperim patul, aveam doar pătura cu care ne înveleam. Ei pe aia trebuia să o așeze frumos la dungă. De ce? Să se vadă frumos. Pentru cine? Dacă vine cineva la noi acasă și găsește patul nefăcut? Și ce să caute acel cineva la noi acasă în dormitor?

Așa este, în dormitor nu ar trebui să intre nimeni din afara casei pentru că acolo este energia cuplului.

Rulam în aceste programe atât de greșite și eram atât de orbită de ele până am reușit să tai legăturile ce mă țineau strâns sufocată.

Eu nu spun aici nu vă mai așezați paturile când vouă vă face plăcere să aveți paturi la linie, perdele călcate, covoare neclintite. Eu spun aici despre mine că rulam niște programe care nu erau ale mele și pe care nu reușeam să le văd cu mintea mea. Eram prea în urmă și prea prinsă în ceva ce nu îmi aparținea.

Nu fac patul, nu pun nimic pe el că și așa nu am ce. În continuare doar așez pătura cu care ne învelim, dar și asta se întâmplă rar, foarte rar. În dormitor nu intră musafirii, nu au de ce, nu este cameră de vizitat, nu este muzeu, nu se plătește intrare.

Încă o luptă câștigată în războiul cu perfecționismul.

messy soft bed with pillows and blanket in daylight
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com

Plouă așa frumos!

Aprind ecranul telefonului și mă înștiințează că plouă.

Deschid laptopul și în colțul din dreapta ecranului tronează un norișor din care pică stropi de ploaie și lângă scrie mare RAIN. Până și laptopul s-a prins că nu văd de mă înștiințează cu litere mari. Plouă peste tot, atât în ecrane cât și în viața reală. Am făcut această scurtă descriere pentru cei care au fost puțin plecați și nu au prins potopul în variantă modernă.

Eu murată în stația de autobuz, udă până dincolo de chiloți, cu picioarele bagate în râu cu umbrela de decor deasupra capului când aud în spatele meu o voce care spunea cuiva: Plouă frumos! Este cald, nu suflă vântul, e chiar de vară.

Asta era în ziua aia de vineri în care a plouat aproape fără întrerupere. Era atât de multă umiditate în aer că aveam părul ud deși aveam umbrelă. Ploua din toate direcțiile că umbrela nu mă ajuta prea mult. Aveam pantalonii uzi, curgea apă pe mâini, se scurgea apă de pe rucsac și aveam apă în adidași. A plouat atât de mult încât străzile și trotuarele au devenit râuri lungi pe care mai degrabă îmi venea să navighez decât să merg. Nu mai discutăm acum de gropi, denivelări și găuri care se umplu de apă la fiecare trei stropi, dar mai ales când plouă de nu se mai oprește, e clar, la următorul credit îmi iau barcă.

Așa că atunci când am auzit că plouă frumos când eu abia așteptam să ajung acasă și să redevin uscată și om, nu murătură cu pielea încrețită, am refuzat să mă întorc să văd ce față poartă cel care visează așa boem pe umiditate atât de crescută că pot găti direct afară și fără aragaz. Ar fi ieșit o ciorbă cu apă din abundență.

Nu mă înțelegeți greșit, eu ador ploaia. O iubesc, dar când ea este afară și eu în casă. Iubesc să aud picăturile pe acoperiș, îmi place zgomotul ploii, dar așa urăsc să mă plouă, să îmi fie frig și să am în păr mai multă apă decât dacă ies de sub duș.

Nu sunt fana căldurilor de 50 de grade când suflu foc atunci când expir, dar deja nu contează ce sunt eu fană sau nu că vine și canicula aia, este promisă de meteorologi. Ce poate fi mai bine decât să te sufoci după ce a plouat de suntem mai mult apă decât teren!?

Mă bucur că există oameni care se pot adapta cu ușurință la vreme capricioasă ori la fenomene meteo extreme. Ce drăguț că este ger, minunat că ninge de o săptămână, plouă de nu ne vedem om cu persoană, dar e așa frumos. Cât optimism, zău așa.

Acum aștept toamna blândă ca să închei într-un ton optimist.

woman with red umbrella standing at riverbank
Photo by Josh Hild on Pexels.com

Trauma și înțelepciunea ei cu Gabor Mate

Știu că vuiește internetul despre acest subiect, despre filmul-documentar al lui Gabor Mate despre înțelepciunea traumei, însă fiecare primește ce informație are nevoie pentru sine, de aceea am decis să las și eu părerea mea aici.

Nu cred ca mi s-a mai întâmplat vreodată să simt o greutate în piept pe durata vreunui film sau a unui documentar deși mi s-a întâmplat să văd unele la care să simt nevoia să închid ochii și să mă țină trează mai mult decât mi-aș fi dorit, dar greutate nu mi-a dat niciunul.

Niculina Gheorghiță spunea că atunci când o carte, o imagine, un film, o vorbă îți stârnește siroaie de lacrimi, acolo este rana ta. Este un prim semn că ai de reglat, de reparat ceva la tine pentru a putea merge mai departe. Sunt convinsă că mulți s-ar regăsi în vreun fel sau altul în ceea ce spune Gabor în filmare.

Recunosc că pe alocuri aș fi avut nevoie de o subtitrare pentru a-mi întipări mai bine informațiile, însă per total nu este un video greoi, se poate asculta în engleză, franceză, germană, italiană, rusă, spaniolă și portugheză.

Mi-am dat seama ascultând nu doar că suntem o națiune traumatică ci și că nu avem nicio idee și nici habar de a interacționa cu oamenii cu traume și în niciun caz cu cei cu adicții. Toate adicțiile se trag din traume și nu sunt puține de la jocuri de noroc, la droguri, alcool, tutun, mâncare, pornografie, sex și până la cumpărături, toate îmbracă haina traumei într-un fel sau altul. Nu avem nevoie de acte grave pentru a surveni o traumă, este suficient să avem mamă și tată cu propriile lor traume nerezolvate care nu reușesc să rupă cercul traumei pentru a transmite sau a creea traume copilului. Dacă ne gândim bine că generația mea (nu mai vorbesc de cei de dinainte) s-au născut pe finalul regimului comunist, însă capitalismul de după era tot un comunism sub altă denumire, este clar că nu suntem întregi. Abandonul este printre cele mai întâlnite forme de traumă. Eu de exemplu am fost trimisă la bunici de la vârsta de 5 luni, bunici care aveau aproximativ 60 de ani atunci și multă treabă la țară de la munca la câmp, la pădure, la vie, animale acasă plus mult teren în jurul casei. Cam câte ore plângeam este greu de spus în condițiile în care era împământenită treaba cum că dacă un copil este curat și mâncat plânge doar de răsfăț. Acest obicei era preluat, perpetuat de bunici, dus mai departe de părinți. Eu i-am pus capăt după ce m-am luptat mult cu această convingere din partea părinților care erau ferm convinși că îmi voi învăța copilul în brațe. Și nu doar părinții, destui oameni tineri, părinți la rândul lor aveau aceste convingeri și le împărțeau cu drag în toate părțile. Uneori mă uit în urmă, constat câtă presiune am acceptat în jurul meu și mă bucur că am scăpat doar cu o depresie post partum. Este adevărat și faptul că m-au ajutat enorm prietenii care m-au suportat.

Ca societate nu știm nimic despre adicție pentru că suntem învățați și obișnuiți să arătăm cu degetul, să judecăm, să privim problema și nu cauza, să vedem omul cu adicție ca pe o anomalie și nu ca pe un om. Nu știu câți dintre voi ați interacționat cu oameni cu adicții însă eu am avut ocazia să am în jurul meu astfel de oameni și nu, nu este ușor să îi înțelegi, să îi accepți, cu atât mai puțin să îi ajuți (mai ales când nu știi cum) și este cu atât mai greu când alți oameni suferă din cauza acțiunilor pe care cei cu adicții le întreprind. Iar când la mijloc sunt și copii, ei bine, devine foarte dureros pentru un număr mare de oameni. Adicția este evadarea din realitatea care este prea dureros de suportat și de cărat zi de zi ca pe o rană deschisă. Când vom înțelege acest aspect poate vom evolua ca națiune.

Articol scris de Iulia Dumitrescu

Matematică, matematică, matematică

Cică cei care nu învață matematică nu se dezvoltă cognitiv și cerebral într-un mod adecvat, cei de la Oxford au făcut un studiu în acest sens, mai multe despre el aici.

Mie mi-a plăcut tare mult matematica până fix în clasa aia în care am învățat tabla înmulțirii. A 2-a, a 3-a cine să mai țină minte. Atunci nu știu din ce motive am rămas în urmă cu tabla înmulțirii. Eram la școală destul de pe repede înainte mi s-a părut mie sau ceva ce nu am înțeles și până să mă dezmeticesc eram deja la tabla înmulțirii cu 2 iar eu nu o învățasem nici pe cea cu 0. Se pare că tabla aceasta a înmulțirii este un punct de cotitură pentru mulți copii. Cum pe vremea aceea nu exista varianta de a nu învăța ceva și notă mică însemna orice notă sub 10 când și-a dat tata seama că sunt în urmă față de ce se preda la școală m-a ajutat să recuperez printr-o corecție strașnică.

Din acel punct s-a blocat capul meu și când este vorba de înmulțit și acum adult fiind mai întâi mă blochez, ceea ce înseamnă că al meu creier reptilian sau elefantul cum a devenit popular intră în stadiul de freeze.

Pe parcursul școlii relația mea cu matematica s-a deteriorat treptat, ajungând și în punctul în care am urât-o. Este foarte adevărat că nici profesorii nu m-au ajutat să îmi schimb percepția. Ba chiar până la finalul clasei a 8-a i-aș fi dat foc cu plăcere matematicii. Posibil și profesorului pentru că mă pusese de câteva ori în situația de nedreptate. Nedreptate cu care mărșăluiesc zi de zi prin viață.

Studiul de la Oxford a fost efectuat pe elevi cu vârste cuprinse între 14 și 18 ani. Unii studiau matematica, alții nu. Este în regulă, eu am făcut matematică până am terminat liceul, pe urmă am avut o perioadă în care refuzam să calculez cu mintea și cât fac 1+1. La orice calculam pe calculator. Poate și pentru că descoperisem ce îmi fusese interzis, acum aveam la liber.

Și studiul ăsta spune că cei care nu au mai studiat matematica în adolescență aveau o cantitate mai mică a unui aminoacid dintr-o zonă în care intervin multe funcții cognitive importante cum ar fi raționamentul, rezolvarea problemelor, memorarea și învățarea. Cum de altfel abilitățile matematice sunt asociate unor avantaje legate de obținerea unui loc de muncă, statut socio-economic sau sănătatea mintală și fizică.

Eu în toată școala nu am găsit nimic distractiv în matematică. Aștept să reiau matematica cu al meu copil poate îmi schimb percepția despre ea, însă până atunci nu. Nu mi se pare absolut inutilă. Și nu mă refer aici la număratul banilor că este extrem de cunoscut că și cei care nu au trecut prin școală au reușit să învețe să numere banii. Cred că matematica ajută la dezvoltarea părții care se ocupă cu logica, cu raționamentul, aplicabile în viața de zi cu zi. Însă nici până în ziua de azi nu am reușit să văd care este beneficiul rezolvării problemelor extrem de complicate cu multe funcții și prea multe operații matematice. Poate și astea ajută tot la rezolvarea de necunoscute în viața zilnică.

Deși eu mă consider o persoană mai mult creativă și mai puțin analitică, mai mult umanistă și mai puțin realistă, niște teste pe care le-am făcut la un moment dat și pe a căror proveniență nu mi-o mai amintesc spun cum că de fapt aș fi mai analitică decât îmi place mie să cred sau să accept, ceea ce nu mi-a picat bine la ficat așa că mă mai tratez cu un Aperol să reglez balanța.

În cocnluzie, dacă ați abandonat matematica înainte de adolescență, acum este prea târziu să mai recuperați ceva.

Cu micii la război

S-a tot zis în anul acesta pandemic, care se face acuș din unul doi, că suntem în plin război. Nu unul cu pac pac cum mai fac încă rușii cu ucrainenii, ci unul care umple spitalele cu bolnavi. Cu numărul deceselor pe care l-am aflat zi de zi de la buletinele de știri cam așa cum aflu eu că s-au terminat măslinele din frigider când le confundăm cu bomboane, adică cu lejeritate și fără empatie ori umanitate, comparația a fost clară cu perioada unui război.

Ce trăim acum în schimb îmi lasă impresia că pandemia s-a dus pe pustii și noi doar ne mai jucăm de-a masca pe ici pe colo câțiva amețiți care țin sus stindardul corectitudinii.

Cum la noi în țară se investește în educație puțin spre deloc, ne minunăm acum că sunt momiți oamenii să se vaccineze cu câte un mic cu muștar. Și Diverta a dat câte o carte vaccinaților, dar nu a împărțit internetul în două și nici nu cred că a fost așa coadă ca la mici. Pentru că desigur cărțile câh, pe când micii cel mult îți aduc un pârț.

Deși pare greu de crezut nu suntem noi măslina din martini, muștarul de pe mic, bomboana de pe…hai că v-ați prins voi. Adicătelea și alții de pe la case mai mari tot cu mita încearcă să convingă poporul să se înțepe cu o variantă de vaccin. Dar alții dau câte un cui, o zi liberă, noi un mic sau trei sau câți or fi fost.

Nu vreau să dezbat aici de cât este de corect sau nu să mituim oamenii pentru a se vaccina în ideea că noi știm mai bine ce este bine pentru ei. Și nici măcar nu vreau să invoc binele colectiv.

Dar ce vreau de fapt?

Să fim educați, să putem gândi, să știm a lua decizii responsabili. Să fie trataă educația ca pe ceva esențial. Educație nu înseamnă doar 2+2, educație înseamnă și cea sexuală, cea financiară, cea emoțională. Atâty de multe lucruri avem de recuperat încât îmi este teamă că dacă nu începem ieri, nici măcar nepoții noștri nu vor fi cu mult mai bine.

Revenind la vaccinare, micii au mers atât de bine încât se închid centre de vaccinare și se refuză doze pentru că ce este pe stoc stă să expire.

În altă ordine de idei eu tot aștept să văd care sunt măsurile de relaxare pentru vaccinați că pentru nevaccinați văd.

unrecognizable person with fried chicken in fingers
Photo by Alena Shekhovtcova on Pexels.com

Am citit: Pulbere neagră- Eugen Ovidiu Chirovici

Fac ce fac și mă întorc la thriller ca la un vechi prieten.

Dacă fac abstracție de numele autorului, am impresia că această carte are un autor american care își cunoaște foarte bine regiunile pentru că detaliile meșteșugite în cuvinte sunt credibile și palpabile.

Pulbere neagră este o ficțiune bine conturată, chiar dacă mie personal îmi plac mai mult thriller-urile mai aproape de realitate decât de ficțiune, iar această carte are menirea de a plia o parte a rațiunii. Au fost câteva momente în care m-am întrebat dacă este mai mult thriller sau mai mult de groază, dar  o groază mai ușoară.

Acțiunea cărții se împarte în două spații temporale – cel al copilăriei și cel al maturității. M-a prins mai tare partea a doua, în care toți erau adulți. Nu sunt mare fană a cărților cu impact puternic emoțional în care autori sunt copiii. Excepție face Jocurile foamei, chiar dacă și acolo am avut reținerile mele, este foarte dinamic scrisă cartea aceea.

Mi-a plăcut incursiunea istorică în poveste. Chiar dacă acțiunea începe în anul 1955 când protagoniștii cărții erau copii iar vânătoarea de comuniști în Statele Unite ale Americii devenise sport național, dacă nu chiar isterie, pe parcursul poveștii au loc întoarceri în timp având menirea de a rezolva misterul. Așa se face că protagoniștii rămași în poveste accesează informații din 1923, apoi merg mai departe la indieni și cultura lor despre viață și moarte.

Recunosc că au fost câteva momente în care m-am gândit dacă totuși poate fi real, acesta este cel mai clar exemplu pentru o carte bine scrisă și bine documentată. Măi, dar dacă chiar așa o fi!?

Ce o fi, ce nu o fi aflați doar citind cartea.

Cărțile mele de suflet scrise de Eugen Ovidiu Chirovici rămân Cartea oglinzilor și Cartea secretelor despre care am mai scris pe aici.

În final las un fragment din carte ce pare a fi cu dedicație către Raymond Chandler:

Bețivul esteb o viețuitoare mai complexă decât pare, iar familia acestei specii cuprinde tot soiul de rase pe care zoologii și alți băieți deștepți nu le-au studiat suficient.

Există bețivul trist și sărac, mereu în căutarea unui chilipir și mereu cu o poveste lacrimogenă în buzunarul de la spate, pe care este dispus să o vândă fraierilor pentru câteva pahare. […]

Apoi mai avem bețivul demn, care de fapt nu e bețiv, dar are o problemă în seara aia, mereu alta, are un prilej fie să sărbătorească, fie să uite o grozăvie pe care tocmai a trăit-o. […]

Mai este și bețivul cu stil, vessel, prietenos, Băiatul de Zahăr, guraliv și inimos, sufletul petrecerii, un soi de bufon al crâșmelor care ar merita închiriat cu ziua precum clovnii la petrecerea copiilor. […]

Prin baruri de tipul celui de la Mardi’s întâlnești cea mai rară rasă de bețiv, bețivul din lumea bună, trecut pe la cure de dezalcoolizare în clinici scumpe și disctrete, despre care puțină lume știe unde sunt situate pe hartă. […]

Avem amintiri total diferite deși am trăit aceleași lucruri

Am mai zis pe aici că eu mai am un frate și o soră, toți mai bătrâni  mari decât mine. Până ne-am separat și am plecat care încotro noi am trăit absolut împreună. Părinții nu ne-au despărțit ducându-ne pe fiecare pe la cate o pereche de bunici, cum am mai auzit povești prin jurul meu. Noi am fost împreună la aceeași bunici, împreună înapoi acasă în același timp. Am fost împreună în aceleași năzbâtii și am fost toți prezenți la aceleași întâmplări, chiar dacă nu toți eram protagoniști. Ați înțeles, o familie mare și unită, nu mai zic de fericită, exact ca pe rețelele de socializare.

Cu toate acestea acum la bătrânețe maturitate am observat că avem amintiri diferite ale momentelor comune, lucru ce ne-a făcut să ne întrebăm serios dacă nu cumva undeva pe parcursul creșterii am fost schimbați cu alți copii care au alte amintiri. Sau dacă noi am trăit toți împreună așa cum tot suținem.

Mi-a luat ceva să înțeleg că fiecare percepe realitatea în modul propriu și că ce este important pentru mine nu este important și pentru celălalt. Nevoile noastre sunt diferite pentru că noi ca indivizi suntem unici și atunci reținem ce avem noi nevoie.

Alt aspect care mi s-a părut interesant și pe care l-am aflat cu ajutorul neuroștiinței este acela că ori de câte ori creierul nostru accesează sertărașul amintirilor mai scindează puțin din ele la fiecare reamintire.

Acesta a fost momentul în care în capul meu s-a făcut lumină.

Da, avem amintiri aparent diferite pentru că ori de câte ori fiecare dintre noi a accesat o amintire de atunci fie în scopul reamintirii personale, fie în scopul împărtășirii către cei din jur, creierul a mai modificat-o puțin.

Și așa ajungem în stadiul în care ne întrebăm dacă sigur am copilărit și crescut împreună. Bine, nu eu neapărat, dar ceilalți care sunt mai aproape de pensionare și își fac griji că se selinizează. Acum nu mai este cazul, suntem bine.

Dacă vă interesează subiectul și vreți să aflați mai multe, să știți că pe mindarchitect.ro detaliază ceva mai bine decât am făcut-o eu în câteva rânduri.

children sitting on floor playing with cardboards
Photo by Ksenia Chernaya on Pexels.com