Lună: ianuarie 2022

Am primit de Crăciun (mulțumesc!) acest roman al Ralucăi Feher și mă bucur tare. Am cunoscut prin intermediul paginilor încă un autor român care scrie bine, autentic și dureros. Am citit o radiografie a familiei tradiționale. O radiografie a unui oscior al familiei tradiționale pentru că această familie tradițională, atât de mult disputată în ultimii ani, are atât de multe fețe încât este imposibil să le redai pe toate într-o singură carte.

Așa se întâmplă în ultima vreme de atrag niște cărți de nici nu știu unde să le clasific în lista mea. Fie că eu le atrag, fie că scriitorii au un stil din ce în ce mai orientat către sine, un lucru este sigur: sunt binevenite aceste cărți. Orice cărți. Toate cărțile pe care le citesc în ultimul timp se interconectează cumva între ele, de la beletristică, la parenting, la spiritualitate. Interesantă succesiune.

Am regăsit în Să nu râzi ideea mai multor cărți și chiar a unor filme. Poate au fost sursă de inspirație, poate doar așa s-a întâmplat să scrie autorii în același ritm. Sau poate așa s-a așezat acum piața de beletristică: interiorizare, spiritualitate, psihologie. Cultura generală a unui scriitor tinde spre infinit în tot cazul. Și ce bine că putem spune acest lucru despre scriitori români care merită citiți, trebuie citiți pentru că scriu autentic așa cum am zis mai sus, dar și autohton. Adică noi ne înțelegem pe noi.

Am căutat prin arhivă să vad dacă am mai citit ceva de Raluca Feher, nu am găsit, scriitura îmi pare cunoscută, stilul îmi pare că l-am mai întâlnit. Am recunoscut ceva din Cristina Vremeș între paginile cărții aici menționate.

Am mai regăsit și un crâmpei din Biblioteca de la miezul nopții, precum și o frântură din filmul In time lansat în 2011 cu Justine Timberlake în rolul principal. O mulțime de idei însă extrem de bine conturate, strânse între paginile acestei cărți.

Dacă aveți răni sângerânde legate de părinți, mame castratoare psihologic, părinți care nu vă apreciază, citiți această carte. Despre toate vorbește Raluca Feher cu ironie și cu umor în cartea care ne îndeamnă să nu râdem.

Inițial când am văzut coperta m-am întristat puțin. Hai măi un îndemn la tristețe, ce e asta? Așa fac eu, mă iau gândurile pe dinainte, uneori și cuvintele și mă grăbesc cu concluzia. Primul impact vizual este unul foarte important pentru mine. Coperta și titlul cărții atârnă greu în decizia de cât de repede sau de târziu cartea repsectivă va fi citită. Hmmm și să nu râzi zici. Ia să vedem, o să râd oare!?

Nu am râs, dar am zâmbit amar pe alocuri. Căci așa este. Așa este în atât de multe vieți, exact ca în carte. Mama aceea care este expusă în carte am cunoscut-o și eu în nenumărate rânduri, însă sub alte chipuri. Și am mai văzut și ce a dat societății în materie de fantome umane care se târăsc zi de zi în încercarea de a afla cum să trăiască cu ce au primit.

Raluca Feher plasează în Să nu râzi o familie formată din patru membri : mama, tatăl și doi copii, aparent funcțională, respectabilă, onorabilă. Doar că viețile tuturor se clădesc din bucăți de puzzle care se tot destramă pentru că interacțiunea cu un membru al familie care face subiectul cărților de psihologie lasă urme adânci în fiecare. Și pentru că nimeni nu râde, nimeni nu știe nici să fie fericit.

Să nu râzi este o declarație de independență.

Să nu râzi este o reiterare a trecutului.

Să nu râzi este dorința de a ieși de sub jugul familial.

Să nu râzi este paradoxul vieții.

Să nu râzi înseamnă să nu îți bați joc.

Cartea se împarte cumva în două părți. Prima parte o are ca personaj central pe Diana, fiica mamei nebune care spune povestea din perspectiva suferinței proprii. A doua parte o aduce în prim plan pe mama nebună Mily Matei, însă tot din perspectiva Dianei. Nu mi-a dat impresia că citesc două cărți în una însă am observat schimbul dintre personajele principale. Cum și-au cedat una alteia locul în prim planul nebuniei numite viață. Un joc de putere, de șantaj emoțional, de durere și de disperare.

Romanul în sine este o dramă în funcție de experiența proprie a fiecăruia și de bagajul pe care îl poartă cu sine. Am apreciat peste măsură sarcasmul și ironia, sunt forme de umor care sunt exact pe placul meu, chiar dacă unii ar spune că nu se înscriu la umor.

Și pentru că mi-a plăcut tare mult atât autoarea cum a scris, cât și cartea cum a fost scrisă, am mai comandat încă un roman al Ralucăi Feher, stați pe-aproape că mai vine ceva.

Eu vă îndemn să râdeți și atunci când nu vă vine să râdeți, am citit eu undeva că râsul detensionează cele mai negre scenarii în care vă aflați. Plus că nici nu costă. Și să luați în serios îndemnul autoarei prezentate astăzi: să nu râdeți – să nu luați în derâdere.

Enjoy!

Mi-a stat pe raft în bibliotecă această carte ani de zile. Mai mult de cinci ani. Și ca ea mai am și altele care mă așteaptă liniștite să le iau la răsfoit. Unele mă atrag greu tare, altele nu îmi sună interesante, pe altele le mut în spate pentru că în față vin mereu cărți care mă interesează mai mult. Însă asemenea unui soldat pe câmpul de luptă, așa și eu cu cărțile: nicio carte nu rămâne necitită.

George Sand este pseudonimul sub care a publicat nenumeroase cărți autoarea de origine franceză Amantine Lucille Aurore Dupin. Scriind sub pseudonim, la vremea respectivă i s-au atribuit mai multe nume, printre care cel mai popular fiind Marie Aurore de Saxa marchiză de Dudevant, însă a infirmat acest nume printr-o explicație publicată în acel timp.

Cartea cu care a pășit în lumea scriitorilor a fost Rose et Blanche care a fost publicată în 1931, fiind scrisă împreună cu romancierul Jules Sandeau, de aici plecând și ideea pseudonimului.

George Sand a fost o scriitoare extrem de populară a vremurilor sale, fiind foarte apreciată de scriitori celebri precum Hugo sau Dostoievski, însă în România nu a fost la fel de cunoscută opera sa de către publicul larg.

Recunosc că mi-a fost dificil ca după atâtea cărți moderne și după un ritm de scriitură dinamic și alert să mă întorc la un stil așezat, lin, domol. Pe toată durat cărții mi-a lipsit cumva stilul modern, însă m-am adaptat destul de repede pentru că am eu această puetere de a fi adaptabilă din punct de vedere literar, așa cum nu sunt din atât de multe alte puncte de vedere.

Ea și el a fost publicată în 1859 fiind un roman romantic, autoarea transpunând în paginile cărții propria-i istorie de iubire cu artistul Alfred Musette, o poveste romanțată și nuanțată de dragul scrisului care a stârnit proteste din partea celor care susțineau adevărul istoric. Așadar un roman controversat. Da, dar pentru acele vremuri, pentru vremurile de astăzi când avem tabloide care se ocupă de o astfel de parte literară, acest roman ar trece sub unul insignifiant.

Este totuși necesar ca din când în când să luăm o pauză de la cotidian, de la alergat, de la ritmul rapid, de la cărțile foarte moderne și să mai aruncăm un ochi și spre literarura altor secole pentru că fără reperele de atunci, cu greu ar fi existat literatura de astăzi.

În niciun caz nu este un roman insipid. Departe de mine aceste insinuări. Are romantism, are mister, are intrigă, are urcușuri și coborâșuri într-o relație romantică, are deznădejde, are ambiție, are toate ingredientele unui roman care oferă o pauză în alergătura cotidiană.

Pe alocuri am recunoscut în paginile aceste cărți povestea lui Oscar Wilde din Portretul lui Dorian Gray, dar doar ca o notă subtilă, ca un parfum de poveste, ceva ce m-a dus pe mine cu gândul la Oscar Wilde. Poate este un semn că ar trebui să recitesc acele cărți.

Aceasta este recomandarea mea de început de an: o Ea și un El într-o romantică și asezată carte.

Lectură plăcută să aveți!