Ce am mai citit cu copilul în ultima vreme. O listă de cărți frumoase și interesante.

În ultima vreme am tot reluat din cărțile vechi în detrimentul celor noi. Recitim acum cărți pe care le tot citim de 2-3 ani, însă acum este foarte posibil ca unele să fie mai potrivite vârstei de acum, decât a celei de atunci, iar pe altele pur și simplu le citim pentru că dorul de copil mic sau de bebeluș nu lasă acest copil care crește să accepte realitatea: crește. Las mai jos o listă cu ce cărți au intrat în casa noastră în ultima perioadă, poate ajută de inspirație pe cineva.

Bufnița și animalele nocturne ȘI Puiul de vulpe și animalele din pădure – Freiderun Reichenstetter & Hans-Gunther Doring

Sunt 2 cărți de la Litera Mică, este o întreagă serie din ce am văzut, noi momentan le avem doar pe acestea. Sunt extrem de interesante, cu informații ce țin de cultura generală, inclusiv pentru mine adultul care habar nu aveam că ariciul are în jur de 7000 de țepi sau că fluturele cap de mort nu este considerat de albine un intrus deoarece are același miros ca și ele. Ori că vulpile femele rămân în cuibul părinților atunci când masculii pleacă să își formeze propria locuință, însă în apropiere de vizuina în care s-au născut pentru protecția teritoriului. Cărțile cu animale sunt foarte interesante și scrise într-o manieră prietenoasă sub formă de poveste cu informații cât mai diverse și imagini colorate.

Eduard în căutarea unei noi case ȘI Noaptea prin pădure cu vulpea Timmi

Sunt două dintre cărțile apărute la Lidl în preajma Halloween-ului. Au fost patru în total, le avem și pe celelalte două, însă nu le pot arăta pentru că reprezintă un viitor cadou și nu le pot face poză. Ce le face interesante pe aceste cărți sunt lanternele UV care dezvăluie imagini și informații ascunse. Este un fel de căutare de comori. Eduard este o mică fantomă care își caută o nouă locuință și în drumul său descoperă vampiri, vrăjitoare și monștri prietenoși. Ar fi potrivită cartea mai degraba de pe la 4 ani dacă este copilul mai temător. În schimb Timmi este un pui de vulpe care descoperă pădurea cu ajutorul unei bufnițe prietenoase pe nume Amalia. Aceasta este o carte potrivită și copiilor de 3 ani, are informații despre animalele nocturne și habitatul lor. La finalul cărților sunt întrebări care ajută copilul să își însușească informațiile din carte, să se deprindă cu căutarea și să se obișnuiască să răspundă la întrebări, mai ales să înțeleagă întrebările.

Conni primește bani de buzunar – Liane Schneider & Annette Steinhauer

Este o carte potrivită copiilor de la 3 ani, însă aș zice că mai potrivită celor de 4 ani în sus până pe la 8 ani. Este nevoie ca cel mic să înțeleagă informațiile primite, chiar dacă nu cunoaște banii cum este în cazul copilului propriu. Cartea învață despre economisire, despre buget, despre răbdare și despre planificare. Este o carte pe baza căreia am avut multe discuții legate de bani și pușculiță. Este un început în educația financiară care generației mele i-a lipsit cu desăvârșire.

Max spune Stop! – Christian Tielmann & Sabine Kraushaar

Este lecția pe care i-o predau copilului de multă vreme și sper din toți porii mei ca pe viitor să văd diferența în urma acestei insistențe. Este o carte despre limite personale, despre ce acceptăm și ce nu, despre a avea curajul să spunem Stop! nu îmi place, despre a accepta limitele celorlalți. Este o carte importantă mai ales în societatea noastră unde multe ni se cuvin și mai ales în interacțiunea cu copii care sunt considerați mai fără drepturi.

Mel și sportul – Aleix Cabrera & Rosa M. Curto

Mel este o fetiță spiriduș căreia îi place mai mult să coloreze decât să participe la competiții sportive, însă află cu această ocazie că o competiție sportivă înseamnă mult mai mult decât abilități fizice. Înseamnă și strategie, plănuire, inteligență, muncă în echipă și ceva mișcare ca bonus. Cartea face parte din colecția obiceiuri sănătoase și este de la DPH.

Povestea cortului mare și negru – Urania Cremene

Este povestea unui băiețel pe nume Zahir care are curajul de a gândi diferit decât ceilalți. Dacă toți spun că cineva este rău și nu merită atenție, el se convinge că acel cineva este bun și că merită atenția sa. Este un copil care își probează curajul chiar dacă simte frică și și-o recunoaște. Este o poveste despre bunătatea și încredere în forțele proprii – să încerci până în momentul în care chiar reușești și să nu abandonezi doar pentru că din prima nu a mers cum sperai. Este o carte și despre răbdare, să ai răbdare cu tine și cu cei de lângă tine și să ai propriul tău adevăr chiar și când ceilalți spun altceva.

La revedere, prietene! Bun găsit, prietene! – Cori Doerrfeld

Este o carte simpatică și colorată pe care aș încadra-o la categoria de vârsta 4-7 ani. Reprezintă o lecție despre despărțiri de cineva drag sau de o jucărie preferată și acceptarea faptului că uneori trebuie să lăsăm ceva să plece din viața noastră ca altceva să vină. La noi în casă persistă această situație în care renunțarea la o jucărie preferată sau la o hăinuță iubită devine de neconceput și atunci această carte a venit în întâmpinarea nevoii de a renunța și că orice tristețe lasă locul unei bucurii ce se arată la orizont atâta timp cât îi facem loc.

Toate de mai sus sunt cărți care ajută la deprinderea unor obiceiuri sănătoase sau vin in sprijinul unor informații deja dobândite, toate cele pe lângă faptul că oferă distracție și imagini colorate, numai bune de citit și răsfoit.

COPIII CITESC. Dacă le dăm libertate. Dacă îi susţinem. Dacă... | Educaţie  cu dragoste

Primul zbor cu avionul al unui copil de nici cinci ani și o mamă deloc entuziasmată de păsări zburătoare

Am zburat pentru prima și singura dată cu avionul acum foarte mulți ani pe o rută internă. Bine, mult spus zburat, eu doar am stat liptă de scaun și avionul și-a văzut de treaba lui. Soțul meu care nici măcar nu îmi era soț pe vremea aceea a auzit timp de o oră întreagă toate glumele cu și despre prăbușiri. Am excelat în ale companiei, știu. Era pe vremea când la bordul aeronavei se servea un orice chiar și pe rute foarte scurte. Adică demult tare maică.

De atunci încoace am ales drumul mașinii. În lung și-n lat cu mașina. Îmi place confortul mașinii, îmi place că pot alege unde să mă opresc, cât să stau, să mă abat de la traseu, să admir munți, să mă bucur de apă, să mă topească anticiparea cu fiecare km consumat. În tot cazul, eu sunt doar pasager. Unele drumuri au fost lungi tare, pe altele le-am făcut dintr-o bucată, pe altele le-am spart în mai multe nopți dormite prin diverse localități. Uneori mi se pare și mie lung drumul și parcă aș vrea să ajung mai repede, însă nu m-am gândit niciodată ca avionul ar fi o opțiune pentru mine.

Mă omoară așteptarea.

Pentru a prinde un zbor de la 7 și jumătate dimineața, că altă opțiune nu era, s-a dat trezirea la ora 4 și jumătate. Nu știam cum avea să fie cu trezirea aceasta atât de matinală și nici cum ne vom mișca în aeroport. Primul zbor cu copilul. Am avut inima pe sistem de tobe turbo că nici de dormit n-am apucat să dorm cine știe ce.

Copilul s-a trezit ok, am încercat să asigur un mic dejun rapid ca să aibă energie și să reziste timpului de așteptare. Spălat pe dinți, un pipi, o reasigurare că avem tot ce ne trebuie și am ieșit pe ușă. Am mers cu mașina până în parcarea din apropierea aeroportului unde am și lăsat-o pe toată durata deplasării noastre.

Parcarea pe zi costă 20 lei, compania asigură transport către și dinspre aeroport cu mașinile lor. Pentru noi a fost opțiunea cea mai bună mai ales că uneori un singur drum cu uber-ul din Dr Taberei și până la aeroport a costat și 95 lei.

În aeroport nu am prins aglomerație prea mare, pe la unele puncte am avut prioritate fiind cu copilul, am avut toate actele pregătite din vreme așa că nu am pierdut timp cu căutatul lor. La ora 6 și jumătate deja așteptam îmbarcare, iar jumătate de oră mai târziu eram în avion. După un zbor zdruncinat de 2 ore și jumătate am aterizat pe aeroportul din Bergamo.

Ne-a încurcat foarte tare ora aceasta matinală. Nu spun că niciodată nu voi mai proceda așa pentru că  nu am de unde să știu. A fost unicul zbor disponibil, la altă oră nu era avion către Bergamo, ci către alte regiuni ale Italiei. Această trezire a debusolat copilul. Cu ocazia aceasta am testat și eu cam care îi este rezistența. Oboseala amestecată cu entuziasmul, cu plictiseala așteptării, cu nerăbdarea au scos la suprafață niște agitație. Nu grav și de necontrolat, dar a fost suficient cât să mă deturneze pe mine care nu sunt fană zbor, mai ales într-un avion cu turbulențe. Și oboseala și-a spus cuvântul în momentul în care am urcat în mașină la destinație că al meu copil a lăsat în urma-i un nor de somnic.

Am încercat să ușurez timpul de stat pe scaun. Cu toate că în mașină petrecem mult mai mult timp decât pe scaunul din avion, avem totuși mai multă autonomie. Copilul are în juru-i mai multe jucării, creioane colorate, cărți, plușuri, o gamă variată de distracție, cântăm, jucăm jocuri, ascultăm muzică, urlăm dacă asta ajută. Aici fiind cu audiență am încercat să ne desfășurăm cât mai în liniște posibil și să nu deranjăm oamenii care nu au nicio vină că în avion sunt și copii mai mici sau mai mari.

Așa că am avut elementul supriză, o revistă cu stikere care în cazul nostru se bucură de fiecare dată de mare succes, noutatea constând în însăși stikerele care pot fi lipte în fel și chip. Am completat meniul cu o carte de colorat și creioane gata ascuțite și o tabletă cu creion magnetic pe care desenăm tot ce ne trece prin cap și apoi ștergem și iar desenăm.

Când toate cele de mai sus au dus la plictiseală, ne-am jucat Cireșica, iar în final ne-am făcut de lucru cu eșarfa mea. Noroc că este mare și putem face de la turban, la a convinge plușul să dispară. Magie curată, vă spun.

Am trecut cu bine peste zbor. Aveam mari emoții, mai ales pentru că nu știam cam cât de prezentă voi putea eu să fiu. Nu am rău de înălțime, însă am rău de mișcare și claustrofobie (dar nu ceva grav). Zborul a fost unul cu multiple turbulențe, dar nu ceva de luat în seamă, nodul din stomac a fost la locul lui, însă amețeala și durerea de cap m-au însoțit până la aterizare.

Noroc cu copilul care a moștenit umorul macabru al mamei și ne-a povestit cum pică avioanele din cer atunci când rămân fără motorină. Eram prea amețită să lămuresc treaba cu motorina, dar m-am răzbunat pentru imaginea cu un avion în picaj pe care am vizualizat-o în urma povestirii.

La întoarcere a fost ceva mai ușor pentru că știam cam la ce să ne așteptăm. Trezirea de data aceasta a fost la ora 7 dimineața, mult mai bine la întoarcere decât la plecare din punct de vedere al somnului. Turbulențele au fost chiar serioase, mai ales că vremea a fost cam capricioasă. Nu de căzut masca de oxigen, însă suficient încât să se ceară cuplarea centurii de siguranță și întreruperea servirii cu băuturi calde. Zguduiala nu a durat mult, însă am așteptat să pun piciorul pe pământ mai ceva de cum așteaptă copii pe Moș Crăciun.

Mă simt mai obosită după un zbor de 2 ore plus cele pre si apre îmbarcare decât după un drum de 10 ore cu mașina până în Thassos. Aglomerația, cozile, oamenii needucați, turbulențele, toate contribuie la oboseală și surescitare. Nu vorbesc aici doar despre copil, cât și despre mine. Oricare 2 ore de zbor înseamnă în total 5-6 ore din momentul în care ai ieșit pe ușă și până în momentul în care ai ajuns la destinație. Este adevărat, m-am bucurat mult mai mult de destinație, decât de drum.

Ziceți, la voi cum a fost primul zbor?

Un avion din București a ajuns în Cluj-Napoca după 10 ORE! Nu a putut  ateriza pe Aeroportul Cluj din cauza furtunii

Ce am vizitat eu în Milano și cum m-am organizat cu un copil mic.

Am petrecut aceste câteva zile la Milano unde m-am împărțit în așa fel încât să avem somn de prânz și să nu ne culcăm seara chiar la miezul nopții. Scopul nu era să mă întorc cu un copil extrem de obosit care și așa se pare că acumularea de cunoștințe îi aduce un disconfort în primă fază și are momente în care refuză să părăsească camera și preferă să ia pauză de la agitația orașului. Adaptarea copiilor la stimuli noi vine la pachet cu reticență, le este greu să facă față noului mediu. Or fi unii adaptabili fără probleme, nu este cazul nostru.

Cu toate acestea am reușit să vedem împreună câte ceva care să ne placă, să nu stresez copilul prea tare și să nu trăiesc nici eu cu impresia că am zburat cu avionul doar ca să stau lipită de canapea într-o cameră amenajată în scop turistic.

Prima oprire a fost la Doumo și la târgul de Crăciun. Pe lângă toate cele menționate deja aici, am mai văzut și altele care m-au bucurat. Cred că unele iluminări au fost sponsorizate de marile firme care au magazine în zona respectivă pentru că pe lângă iluminare și-au pus și brand-urile la expoziție. Așa se face că am văzut bradul împodobit cu firma Swarovski, arcada luminoasă cu Dior de strajă la intrare, lux și opulență, clar.

O vitrină întreagă formată din 4-5 ferestre găzduiesc o dioramă cu specific montan, în cinstea evenimentelor culturale care sunt în perioada aceasta în Decembrie. 

Nu mai vorbesc de lumini diverse și diferite și căsuțele împodobite cât mai divers. Totul de basm.

Ca să menținem atmosfera de poveste și să aibă și copilul senzația de vacanță am vizitat parcul de distracții de la Porta Venezia unde totul este amenajat cu specific de iarnă, brăduți, zăpadă artificială, căsuțe din basm. Fel și fel de activități care să țină copii în priză și activi.

O zonă foarte interesantă o reprezintă cele două canale, unul dintre le fiind navigabil, iar celălalt cu apa mai scăzută, plin cu pești mai mari și mici, cu o zonă pietonală plină cu terase, vin fiert și tarabe cu suveniruri. Un fel de Dâmbovița însă mult mai boemă, bogată cultural, cu clădiri placate cu piatră sau cu cărămidă. Canalele au fost formate de oameni. Primul a fost săpat ca să scoată piatră și marmură pentru construirea Doumo-ului, când s-a umplut cu apă au mai săpat încă un canal ca să echilibreze situația, în timp ajungând atracție turistică.

Pentru că atunci când am trecut pe lângă gară era deja întuneric și nu oferă ochiului noaptea ce oferă ziua, ne-am întors să admir în voie o gară imensă. De regulă omenirea a construit gări impetuoase, trenurile fiind printre primele mijloace de transport pe distanțe lungi, însă într-adevăr gara din Milano este o construcție maiestuoasă atât pe exterior cât și pe interior. Cum am primit recomandare că în Milano se găsește cea mai bună ciocolată caldă – asta aflasem deja pentru că o testasem la Porta Venezia – și cel mai bun croissant cu fistic, am zis să rămânem în zona boemă și să ne tratăm regește în gara de poveste. Un bun moment de a face copilul atent arătând diverse sculpturi. Copii nu sunt interesați de așa ceva, însă puțină stimulare a atenției sau a curiozității nu a omorât pe nimeni.

Cu nicio legătură cu copilul și implicit nici cu noi, am luat la pas Montenapoleone, zona exclusivistă, luxuriantă, curată din cale-afară, înțesată cu toate firmele pământului. Cu mașini și limuzine parcate la trotuar, curate, strălucind în întuneric, așteptându-și probabil mușterii care au lăsat într-un magazin echivalentul costului unui rinichi pe piața neagră. Am zis să aflăm dacă simțim luxul și mirosim opulența doar mergând pe o stradă cu potențială cifră de afaceri pe care eu n-aș putea să o exprim în zerouri. Eu nu sunt fană cumpărături, de haine nici atât, de firme cu atât mai puțin, norocul meu că Diavolul s-a îmbrăcat de la Prada și așa am mai aflat și eu 5 firme numărate pe degete, însă mi-a plăcut să casc ochii pe la vitrinele luxoase și să văd mașini care emană opulență în jurul lor.

Intră la domeniul utilității, însă deplasarea spre zonele necesare cu tramvaiul cu un singur vagon, de epocă, cu băncuțe din lemn, construite în ani diferiți de pe la 1680 și ceva și până dupa 1900 a reprezentat o experiență în sine. Tot la experiență intră și deplasarea cu metroul. Milano are o rețea acoperitoare cu metrou, extins chiar și în afara metropolei, magistralele sunt marcate prin culori diferite, foarte ramificat în subteran. Mi-a plăcut magistrala care ne aducea pe noi la cazare că avea montate panouri în stații, așa cum discutau și la noi că vor face. Mi se pare o idee excelentă, zgomotul este redus, siguranța este asigurată, ușile panourilor sunt foarte largi și se deschid după ce se deschid ușile metroului. Noi am avut un abonament pe 3 zile în valoare de 12 euro fiecare cu care am putut călători cu mijloacele de transport în comun atât cele de suprafață, cât și cele din subteran. O călătorie cu metroul costă 2 euro.

În ultima zi am mers în parcul Sempione unde mai întîi a trebuit să trecem de toate tarabele expuse, un fel de bâlci, nu știu dacă aveau legătură cu perioada aceasta din an sau cu sărbătoarea lor. Apoi am mers să vedem acvariul care este găzduit într-o clădire cam degradată pe exterior, însă foarte bine întreținută în interior. Nu este mare acvariul, însă pentru copii mici este exact ce trebuie, sunt pești de diverse dimensiuni. Pisici de mare, stea de mare, meduze mari și mici și pietre cât se poate, exact pe placul meu. Același parc găzduiește și celebrul castel Sforzesco, o cetate de dimensiuni impresionante care găzduiește mai multe muzee. Noi am vizitat doar exteriorul și grădina pentru că al meu copil deja obosit nu ar fi apreciat nicicum atât de multă culturalizare. Am încheiat ziua înapoi pe canale, cu ochii după pești și după pietre negre pe aleile pietruite.

Ciao Milano!

Cea mai tare experiență culinară la Milano

Am venit cu un plan bine conceput în minte în țara aceasta a artei și culturii, un plan care are legătură cu gastronomia. Mi-a propus să mă lămuresc legat de câteva preparate și să le degust cu maturitatea papilelor gustative de acum, când am mai căpătat și eu ceva experiență în acest domeniu.

Am început cu pizza. Am mai mâncat eu pizza pe via Italia și nu mi-a plăcut sub nicio formă, atât de diferită de a noastră, nu am știut ce să apreciez. Singura pizza care mi-a plăcut acum ani de zile a fost cea din San Marino, știu că este independentă de Italia, însă este doar de domeniul politic, a fost o pizza cu carciofi pe care și acum o țin minte.

Acum Universul m-a auzit și mi-a trimis în cale oamenii potriviți care au spus hai să mergem la girropizza, poate nu este cea mai bună pizza, însă conceptul este inedit. Bine domnule, am zis, haide, să vedem cum e pizza asta la felie. Am aflat între timp că pot mânca atât cât vreau eu, important să las localul intact, cică mai au nevoie să funcționeze.

Când am ajuns la pizzeria Tropi, am descoperit un local foarte mare și foarte aglomerat. Se intra doar pe bază de rezervare în prealabil și doar cu certificat verde la purtător. Cu toate acestea nu ducea lipsă de clientelă, abia aveau unde să arunce o pizza fără să aterizeze în farfuria cuiva.

Conceptul este tare interesant. Ospătarii mulți la număr, merg cu câte o tavă cu o pizza întreagă și feliată pe la fiecare masă. Prezintă ce specimen au în tavă și mesenii decid dacă vor sau nu. Pe masă se află un cartonaș care pe o parte este roșu și scrie mare stop, când acel cartonaș este cu stop în sus atunci ospătarii ocolesc masa respectivă, altfel, absolut fiecare pizza este prezentată.

Modelele sunt multe că nu le poți ține pasul și în niciun caz nu pot fi testate și încercate toate de la prima vizită. Partea interesantă este că bucătarul este foarte creativ și schimbă frecvent combinațiile astfel încât să fie diversitate.

Blatul este unul aproape subțire și crocant, este bun și același pentru toate sortimentele de pizza, se schimbă doar compoziția.

Am mâncat pizza cu ceapă caramelizată, pizza cu zuchini și prosciuto, pizza cu brânză și pară, pizza cu spanac și cârnați. Bineînțeles că toate aveau și brânză pe blat, însă nu știu să spun ce fel de brânză. De departe preferata mea a fost pizza cu panceta afumată, brânză și cartofi. Pancetta a răspândit un gust de afumat întregului preparat, cartofii erau tăiați în cubulețe foarte mici și ușor arși pe margini, aveau gust de cartofi copți în jar de lemn pe pat de brânză afumată. A fost atât de bună încât am decis că mă opresc din mâncatul de foame și rămân la selecție în așteptarea a încă unei felii din pizza mea preferată. Felie care tare s-a lăsat așteptată pentru că bucătarul nu mai repeta rețeta în seara aceea. Noroc de oamenii cu italiana la ei și cunoscători de local care au dat comandă specială la bucătărie, că doar nu-i așa, nu au în fiecare zi oaspeți din București și așa am mai primit nu una, ci două felii din pizza afumată. Miam, miam. Și acum când mă gândesc îmi aplaudă urechile de poftă.

Experiența în sine nu este specială doar datorită acestor pizze rotitoare, ci și a localului. Acesta este amenajat cu accente industriale, care amintesc de foc, sudură, fier ruginit. Chiar și la baie chiuvetele au gresie cu aspect de fier înroșit de rugină. Totul se completează și arată foarte bine. Tropi se află lângă fabrica de bere locală Poretti, din câte am înțeles au același proprietar, însă când am fost noi, aveau doar halbele inscripționate cu numele berii Poretti, pentru că berea era una internațională. Asta mi s-a părut chiar ciudat și mi-e greu să cred că se termină berea când fabrica este fix lângă și mai este și afacerea comună. Dar cine știe, au și eu dubioșeniile lor.

Mi-a plăcut conceptul acesta cum altul nu, o experiență nou și inedită în materie de gastronomie cum aș vrea să văd și la noi și sunt convinsă că s-ar bucura de succes ca la italieni.

Imagini preluate de pe http://tropi-co.com

Milano- orașul cosmpolit, modern, vechi, impozant, cu aglomerație și agitație.

Poate că Milano nu este un loc mai aglomerat decât Bucureștiul în mod normal, însă această perioadă din an îl face aproape greu de respirat în zonele cu atracție turistică. Am auzit în cele câteva zile petrecute aici diverse limbi ale diverselor popoare dornice de vacanțe. Franceza mi-a susurat pe lângă ureche, greaca mi-a amintit de nisip și mare caldă, engleza m-a făcut să mă simt adaptată într-o țară certată cu limbile străine, iar româna evident m-a readus  în realitatea frustă: nicăieri în lumea asta nu ești singur române, dar mai ales în Italia, unde mai lipsește puțin și îi cotropim.

De vreo doi ani tot încearcă Universul să-mi reclădească drum spre Italia. M-am împotrivit cât am putut, până am zis gata, acum este momentul. Bifăm și-un târg de Craciun. Că n-am mai fost la un târg în afara țării de pe vremea când Germania devenise un loc familiar în care ajungeam cu drag și nerăbdare, des.

Când am aflat că în perioada aleasă de noi au și ceva sărbătoare națională cu libere și evenimente culturale, mi-am zis că am tras lozul cel mare și o să fie interesant. Cum eu se pare că sufăr de naivitate cronică, am omis să mă gândesc și la aspectul aglomerație. Ei, ce spun eu aglomerație este un eufemism. Mai țineți minte când s-a inaugurat bradul gigant de la Unirii și oamenii s-au călcat în picioare la propriu în ziua inaugurării ca să vadă nemaivăzutul? Când erau atât de mulți oameni încât nu s-au mai putut mișca și au rămas pe loc toți blocați ca peștii în plasele pescarilor? Bine, peștii mai au loc să se zbată…atunci nu se mișca un deget. Ei cam așa și cu târgul de la Milano. Noroc că aici au bulevarde largi, ramificații multe și oamenii se mișcă, chiar dacă anevoios pe alocuri.

Ori unde pandemia asta ne-a izolat atât de tare încât ne-a obișnuit prea mult cu liniștea și simplitatea, iar când am auzit de un târg am scapat ca din pușcă – nu doar eu, vorbesc de lumea întreagă – ori nu îmi explic de ce mi-a dat cu epuizare când am văzut o mare de oameni. Și eu aș fi preferat să văd o mare de apă, dar până la urmă bună orice mare, mai ales la tendința mea de autoizolare.

Frumos la oamenii ăștia la târg. Căsuțe din lemn cochete pline cu bunătăți locale. Am văzut atât de multă brânză expusă că am simțit nevoia să mă asigur dacă nu cumva am ajuns la Paris în loc de Milano. Am văzut decorațiuni foarte frumoase, unele atent lucrate, altele incredibil de migăloase, unele mi-au aburit ochelarii când am văzut prețul, pe altele le-aș fi luat instant acasă să le agăț în bradul meu.

La prima vizită la târg am plecat în trăistuță cu macarons și ceva biscuiți crocanți. Eu nu eram fană macarons, am întâlnit pe la noi unele bucăți care am crezut că mă vor lăsa fără dantură. Și se mai și lipea zahărul de măsele. Însă aici altfel a stat treaba. Macarons fragezi, se topeau, trebuiau manevrați cu grijă că imediat se rupeau, unii mai dulci, alții mai puțin dulci, buni per total, deși tot nu intră la desertul meu preferat pentru că sunt prea dulci pentru gustul meu.

Este adevărat că mai animat mi s-a părut acum ani de zile târgul de Crăciun de la Aachen, aici mi s-a părut doar foarte gălăgios și extrem de aglomerat, parcă am mai zis asta, nu?

Târgul acesta împrejumuiște Dom-ul care este atât de renumit că nici nu știu ce aș mai putea spune eu în plus despre el. Este mare, impunător, are o structură arhitecturală atât de complexă că aș putea să stau o săptămână întreagă să mă uit la el și să găsesc elemente noi, să număr țurțurii care străjuiesc atât de frumos construcția, să ating piatra care se ondulează sub buricele degetelor mele, să deslușesc vitraliile care se oglindesc în soare.

Italienii au făcut din sculptură un cult și din artă o religie, iar Milano nu duce lipsă nici de una, nici de alta. Oriunde întorc capul pe stradă văd clădiri vechi, în stil ghotic, piatră masivă în relief sau bine șlefuită, dar poroasă. Cu toate că orașul este unul modern și cosmopolit cu clădiri din sticlă și zone moderne sau futuriste, privirea mea a alunecat spre construcțiile istorice, vechi, cu patina timpului în loc de emblemă.

Cam atât pentru astăzi, mai am puțin de vizitat și mă mai întorc cu impresii.

Am citit: Alchimistul – Paulo Coelho.

Am fugit în viața aceasta de Paulo Coelho aproape-aproape cu viteza luminii, în egală măsură cum am fugit de Dan Brown. Mi-a scăpat totuși printre degete Codul lui DaVinci pe care l-am citit, devorat și apoi am văzut și filmul în care joacă Tom Hanks. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut stilul realxat de scriitură, lejeritatea cu care introduce noțiuni ca numărul lui Fibonacci, sau coduri secrete și puzzle-uri de descifrat. M-am lăsat dusă de filmul din capul meu și am trăit cartea prin toți porii.

Apoi am renunțat la Brown, așa cum am renunțat la Coelho fără ca măcar să fi deschis o filă. Am renunțat pentru că mi se părea prea comercial și prea de marketing. Toată lumea pe toate drumurile putea citi Coelho. Era prea pe înțelesul tuturor, fără însă ca toată lumea să și înțeleagă valoarea cărților sale.

Cum spuneam aici că voi scrie despre două dintre cărțile recomandate de Irina, aceasta este cea de-a doua.

Când iți dorești ceva cu adevărat, tot Universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău.

Este primul citat care mi-a rămas în minte și mi se tot rotește de atunci, din Alchimistul, care este aparent o carte ușor de citit. Atât de fluidă în scriitură încât în câteva ore este citită din scoarță-n scoarță.

Da, m-a dus și această carte în filmul ei. Am simțit nisipul sub tălpi și mi-a făcut un dor nebun de a răsfira printre degete puțin nisip încins de soare. Să mă joc cu mâna prin mici dune de nisip în timp ce stau pe un șezlong și privesc în zare cum se vălătucește marea sub soarele dogoritor.

M-a dus în filmul celo 1001 de nopți cu baldachine și corturi, cu foc de tabără și curmali ce străjuiesc de umbrar în deșertul nemilos.

M-a făcut să îmi doresc ca Universul să lucreze și în favoarea mea și să îmi împlinesc și eu Legenda Personală întocmai ca flăcăul păstor de oi. M-a făcut să îmi doresc să am tenacitatea, curajul, calmul, liniștea și inteligența acestui tânăr.

M-a făcut să înțeleg că-i în regulă să am îndoieli, dar drumul meu este tot acolo. El mă așteaptă indiferent de câte cărări îi adaug eu.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eșec.

Am citit cartea aceasta cu ochii larg deschiși, lucru care nu a fost ușor tocmai pentru că m-a furat ușurința cu care am dat pagină după pagină. Însă aproape fiecare pagină a avut câte o propoziție care mi-a mai deschis puțin mintea. Sau m-a facut să mă opresc și să contemplu profunzimea din spatele cuvintelor.

În prezent stă tot secretul; dacă dai atenție prezentului, poți să-l îmbunătățești. Și dacă îți îmbunătățești prezentul, tot ce se va întâmpla apoi va fi mai bine. Uită de viitor și trăiește în fiecare zi din învățăturile Legii și cu încrederea că Dumnezeu are grijă de copiii Lui. Fiecare poartă în sine veșnicia.

Și deși pare atât de simplu când citesc și îmi pare că și eu pot urma niște exemple înscrise într-o poveste atât de duioasă, în realitate este mult mai simplu să mă bălăcesc în propriul sine cunoscut decât să fac un efort și să creez o realitate în care să îmi fie și mie drag să trăiesc.

Totul în viață este numai semne. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înțelege, dar acum a uitat-o.

Și pentru că atât mi-am imaginat oază, nisip, apă, în ultima vreme imaginea de pe laptop îmi oferă întocmai ca să nu mă dezamăgească.

O masă plină cu de toate și mulți copii în jurul ei – cum să nu îți dorești așa ceva?

Cum arată o masă în care sunt mai mulți copii de diferite vârste, fiecare cu nevoia lui, cu dorința lui, cu preluarea de comportament? Da, exact așa arată. Nu v-ați lămurit? Nu-i bai, aveți un întreg text ca să vă faceți o idee.

Să luăm un scenariu probabil, unul în care inserăm un grup de copilași drăgălași cu vârste care pornesc de la aproape 5 ani și care merg până la puțin peste 13 ani. În mod normal, pentru că am capul îmbuibat cu filme idilice aș fi tentată să spun că este casa plină de râsete cristaline și veselia se zbenguie la fiecare colț. În realitate acolo unde sunt copii, mai sunt și mulți și de vârste diferite intră în scenă competiția, reglarea emoțională, frustrarea, oboseala și entuziasmul peste limite suportabile.

Acum pentru că am lămurit toate aceste aspecte să vedem un scenariu de masă de prânz. Puneți-vă centura și nu beți nimic ca să nu vă iasă pe nas.

Așez masa frumos, mâncare pentru toate gusturile, diversă pentru toată lumea, suficientă să ajungă. Chem copii la masă, își alege fiecare locul, cine unde vrea să șadă, cine lângă cine vrea să fie lipit. Organizarea merge șnur, nicio ripostă și nicio mârâială, încep ușor să mă felicit în gând și dau să mă așez și eu pe scaun când aud prima solicitare dintr-un șir lung și nesfârșit de alte solicitări:

Maaami eu vreau linguriță, nu lingură mare.

Așa este, greșeala mea, cum de am uitat, bine că nu am reușit să mă așez așa că am sprintat până la linguriță. Calmez sufletul doritor de linguriță, zâmbesc că m-am mișcat repede și mă îndrept spre locul meu unde mă așteaptă un bol aburind. Un sfert de bucă șterge scaunul în treacăt când aud din dreapta:

Eu am nevoie de furculiță, nu îmi trebuie lingură.

Bine că nu m-a lăsat să mă așez, să mă bucur că în sfârșit stau și eu pe un scaun, să bag lingura în castron și să rămân cu ea în aer când să aud solicitarea. Măcar așa am sărit imediat, m-am executat. Am adus mai multe furculițe, am mai adus câteva lingurițe că cine știe, am adus și extra linguri să fie. Aș fi adus și un polonic, trei castroane și o oală mare ca să acopăr întreaga gamă. Când sunt copii mulți la masă nu știi niciodată ce se poate cere și cine ce nevoie mai are.

Toată lumea mulțumită. În sfârșit!

Mă uit cu jind la mâncarea mea să nu se fi răcit. Ăștia micii basculează de zor, hămesiți mai ceva ca după o zi de foamete. Îmi propun în gând să mă așez și să nu mai vrea nimeni nimic așa că mă mișc repede să nu mai vină vreo idee vreunuia. Să mă vadă cu lingura în aer ca să știe că gata, acum mâncăm.

Mami vreau apă.

Și eu vreau apă.

Și mie îmi este sete.

Cum s-au aliniat așa planetele astăzi de m-au prins cu garda jos? La următoarea masă trebuie să mă organizez mai bine, să pun pe masă toate scenariile posibile și să îi văd atunci ce mai cer. Soarele nu pot pune pe masă, dar cine știe ce iese dacă mă forțez puțin.

Merg iau apă, distribui pahare, torn, unii beau bine, alții doar își udă puțin buzele, alții renunță după o guriță mică.

Mă așez și eu în sfârșit pe tot scaunul, iau lingura, bag în blid, abur nu mai iese, gust, este rece.

Eu nu mai pot să mănânc.

Eu am terminat.

Și eu am terminat.

Se ridică toți de la masă ca soldățeii încolonați și o zbughesc la joacă. Eu beau un pahar cu apă că nu sunt hotărâtă dacă să mai mănânc sau nu, când unul dintre soldați își face drum până la mine ca să îmi comunice că dorește desert. Eu nici ciorbă nu am mâncat. Și mai am și o întreagă masă de strâns. Așa că până mă lămuresc, desert nu există că doar ce s-au ridicat de la masă și se presupune că sunt sătui și cu burțile pline.

Aceasta este o poveste și trebuie tratată ca atare. În realitate, copii nu au atât de multe solicitări, iar eu nu-s mamă eroină, ci doar mama unui singur copil.

Nu vă faceți griji, vin imediat sărbătorile, o altă ocazie numai bună să fie masa plină cu copii. Poate de data aceasta îi și gustăm :).

Successful housewife. multitasking woman. perfect wife. young mother.  vector illustration. | CanStock

Fasolea cu ciolan este delicioasă la masă cu prietenii.

Este bună perioada aceasta a zilelor libere, nu pentru a consemna la istorie și lucruri întâmplate, ci pentru a fi cu oameni care mă fac să mă simt bine.

De 1 decembrie sunt o snoabă. Nu mă gândesc la istorie, mă gândesc că am reușit să strâng în jurul mesei o mână de oameni, că ne hrănim cu mâncare bună. Ei, dar ce spun eu bună, de-a dreptul delicioasă și nu o spun eu, ci o spun blidele goale.

Mi-am dorit această tradiție și o țin și singură dacă este nevoie, ceea ce s-a și întâmplat anul trecut când am gătit doar pentru mine și ai mei și am mâncat doar eu și ai mei și am râs mai fără tragere de inimă doar eu și cu ai mei. Scârba asta de pandemie m-a ținut și anul acesta pe loc, însă am reușit să strâng o mână de oameni în jurul mesei. Scăpăm de pandemie și fac 1 decembrie în iulie și întind farfuriile pe trei mese. Așa să fie!

Nu ne-am urnit noi chiar de la prima oră că de la o vârstă motoarele se turează mai greu, însă și când am pornit focul, nimic nu ne-a mai stat în cale.

Nu ne-a mai stat în cale nici platoul câmpenesc ce ne-a ținut de foame până a fost fasolea gata, spre amiază. Nu ne-a stat în cale nici țuica fiartă ce ne-a încălzit oasele zguduite de frig. Nu ne-a stat în cale nici pâinea aceea pufoasă, cu coaja crocantă și gust sățios.

Nu, nu am uitat de fasole. După ce am schimbat apă, am spălat, repus la foc, am invitat legumele să se lăfăie împreună cu suratele lor, boabele de fasole. Pe măsură ce se cunoșteau mai bine, am adus în horă și niște roșii mărunțite care au îmbujorat tot preparatul. La final am îmbăiat bine bucăți generoase de ciolan fiert înainte și separat și am încheiat întreg procesul cu o mână zdravănă de pătrunjel proaspăt.

Ajutoarele mele de nădejde au gustat și degustat, au amestecat, suflat, inspirat și înfăptuit ce se vede și în poze mai jos.

Să vă fie cu poftă de mâncare și chef de viață bună să aveți.