Deșeurile noastre afectează lumea înconjurătoare în moduri pe care nici măcar nu mi le imaginam.

Mă uitam în după amiaza aceasta cu copilul pe Animal World la ceva emisiune cu animale de prin zone tare îndepărtate. Pe acolo pe unde își cresc puii pinguinii, focile elefant și albatroșii, pe la Antarctica. Adică departe tare. Și sincer spun că era ultimul loc în care m-aș fi gândit că ar fi putut ajunge pet-uri și pungi din plastic.

În locul acesta îndepărtat era o echipă care de ani de zile mergea pe la cuiburile de albatroși când aceștia zburau mii de km pentru a pescui mâncare pentru puii lor și strângea de pe lângă cuiburi ce reușeau păsările să regurgiteze. Sau în cel mai rău caz, cercetau ce le perforase stomacul.

Și avea doamna aceasta o cutie plină cu deșeuri de pe lângă cuiburi. Plină cu sticle din plastic, pungi de diverse dimensiuni, plastice mai tari, dar care plutesc pe apă, scobitori, mănuși tip chirurgicale și am pierdut numărul a ce avea acolo în cutie.

Cum au ajuns toate gunoaiele acestea în oceane nu este greu de imaginat ținând cont că apele se varsă din unele în altele și așa gunoaiele se deplasează cu o viteză greu de urmărit. Că toate aceste gunoaie afectează ecosistemul și viața în general, este iar lesne de închipuit. Dar, că nu există o barieră și că totul se deplasează cu o viteză atât de mare până în cele mai sălbatice colțuri ale lumii, abia asta este greu de imaginat. Cel puțin pentru mine.

Mi-am amintit cum acum aproximativ 10 ani fiind în Bicaz am mers cu vaporașul pe lac. Era curat, priveliștea frumoasă. Vreo 7 ani mai târziu am reluat experiența în același loc și mi-a picat fața când am văzut o apă plină cu gunoi. Nu era vorba că era gunoi doar acolo la mal puțin până te mai îndepărtai în larg. Nu! Era peste tot plin de gunoi, de pet-uri, de ambalaje. Priveliștea aceea frumoasă pălea când te uitai în apă și nu vedeai apă.

Din păcate acolo se îndreaptă lucrurile și din ce în ce mai repede. Contaminăm ape, dezgolim păduri, otrăvim vietăți care se luptă să trăiască în mediul pe care noi îl oferim nu doar lor, cât și urmașilor noștri. Cum și de ce am ajuns în acest punct? Cel mai probabil de la globalizare și industrializare și consumerism. Toate acestea vin la pachet cu lipsa educației. Educația aceea care în loc să evolueze și să înflorească, din păcate a involuat atât de tare că mai avem puțin și ne întoarcem la omul cavernelor. Măcar el nu avea plastic.  Și nici doze.

Evident că ce spun eu aici este prea puțin într-o lume prea mare. Și că dacă n-au reușit să ia măsuri concrete și sustenabile nici mai marii lumii, eu cu siguranță nu răstorn niciun car. Însă fiecare câte puțin prin aportul propriu poate contribui cât de puțin la lumea înconjurătoare.

Am mai spus aici, eu niciodată nu arunc gunoi pe jos, absolut niciodată. Dacă nu am coș, îmi țin gunoiul până îl pot arunca unde este amenajat. În locurile de joacă strâng de pe jos deși îmi produce foarte multă silă, dar mai degrabă eu cu silă decât copil atras de gunoaie. Acum lucrez la partea cu chimicalele care mi-au acaparat dulapul cu detergenți. Și ușor încerc să schimb multe dintre obiceiurile pe care le-am dobândit pe parcursul trecerii timpului.

Nu schimb lumea, sunt conștientă de treaba aceasta, însă pun umărul la o lume mai bună și pot doar să sper că urma mea va aduce puțin mai bine măcar pentru descendenții mei.

Vă invit la responsabilitate.

two pink flamingos
Photo by Simon Berger on Pexels.com

De-a șoarecele și pisica

Suntem în acest scenariu al valului 4 al pandemiei. Tot e bine că încă mai putem număra în ce val suntem. Rata de infectare a sărit de zece la o mie numai în Capitală. Paturi la ATI nu mai sunt, dar bine că au promis că vor suplimenta în zilele următoare. S-au interzis iar operațiile care nu sunt urgente. Că altfel omul se mai operează și de distracție că e sadic și îi place să se simtă tăiat, apoi infectat cu stafilococi din spital, apoi să își vândă și un rinichi ca să își cumpere medicamente. Când ajungi la operație nu-i chiar sigur că e și necesar, urgent, vital. Este ceva ce poate fi amânat pe termen nedeterminat.

Toate acestea fiind spuse, făcând o radiografie succintă și subiectivă a lucrurilor care se întâmplă acum în țara în care trăim, guvernul Câțu a fost demis. Merita? Nici nu mai contează. Că ineficienți au fost oricum toți de până acum. Dar eu consider că era un moment în care toți ar fi trebuit să fie umani, să nu le pese de putere, ci de oameni, să pună umărul în a gândi strategii care să salveze vieți și să reducă efectele pandemiei, fără să îngroape economia care și așa necesită tub de oxigen, fără să ne simțim ca și când am fi fiecare pe cont propriu.

Dar nu, nu se poate. Fiecare vrea să arate cât este de tare-n brand, cât de puternic este când ține frâiele în mâini, cât de nepăsător este când oamenii mor.

Și s-au aliat ei așa ca niște salvatori ai țării și au făcut o treabă pentru care ar trebui să le mulțumim, nu? Doar ne-au salvat.

N-am zis niciodată că nu mai votez, mereu am zis mergeți și votați, chiar dacă nu aveți pe cine, mergeți și alegeți pe cel care poate mișca măcar o unghie. Chiar și să alegem răul cel mai mic, a fost un crez util la un moment dat, însă tura asta nu mai. Nu mai îndemn pe nimeni să aleagaă niciun rău mic în detrimentul unuia mare. Ba chiar la viitoarele alegeri de orice fel așa mi-aș dori să nu iasă nimeni, dar nimeni la vot. Să se dea naibii un reset total la clasa politică pentru că atâta aroganță, infatuare, nesimțire și prostie mai rar să vezi ca în fruntea țării noastre.

Nu că ne omoram noi după fonduri europene, însă acum cu răsturnarea asta, cu noul guvern care va fi interimar a la long pentru că pandemie, avem toate șansele să pierdem finanțări europene și să blocăm proiecte. Pentru că ce să vezi nimănui nu-i place instabilitatea politică și nici fâțâiala de genul eu sunt mai bun, tu ești mai prost.

De fapt pe mine mă enervează teribil că nimic din ce înseamnă politic nu are legătură cu grija față de populație. Totul, absolut totul este despre putere și despre bani.

Și să ne ferească Providența de aurul care o să vină peste noi….

short fur black orange and gray cat
Photo by Pixabay on Pexels.com

De ce întârzie oamenii atunci când sunt invitați undeva?

Am fost recent la un eveniment privat în calitate de invitată. Eu sunt punctuală oriunde merg, indiferent că merg la un interviu, la un restaurant cu rezervare, la o nuntă sau în orice fel de loc în care știu că trebuie să ajung la o oră prestabilită. Când ajung prea devreme că se mai întâmplă și așa, mă mai plimb aiurea până se face ora la care trebuie să fiu prezentă, încerc să nu coplșesc gazda cu super punctualitatea mea. Mai nasol pentru mine când gazda este nepregătită și luată prin suprindere de punctualitatea mea pentru că se pare pe lume sunt foarte mulți oameni care nu au noțiunea timpului. Ba se întâmplă în ultima vreme când știu că urmează să interacționez cu oameni care au ei o problemă cu a fi punctuali să mă forțez să mai întârzii și eu măcar 5-10 minute (ceea ce este un efort imens din partea mea) și tot prin suprindere îi iau chiar și așa.

N-am înțeles niciodată de ce la un eveniment organizat când ți se comunică la ce oră este bine să fii acolo că atunci începe evenimentul/ petrecerea, se face primirea, sunt oameni și încă mulți care ajung la locație dupa mai bine de o oră, chiar două. Nu a fost eveniment la care eu să fiu invitată și să nu văd aperitive pe masă când se servea un alt fel de mâncare, al doilea sau chiar al treilea.

Sunt convinsă că unii pățesc diverse lucruri care îi întârzie. Care lucruri, ei știu, habar nu am, doar le ofer prezumția de nevinovăție. Însă îmi este greu să cred că 5-10 oameni de la fiecare eveniment pățesc câte ceva în același timp încât ajung la locație la ora 22 în loc de ora 19.

Eu mă gândesc că oamenii aceștia pur și simplu stau pe canapea, acasă la ei, se relaxează la un film și la ora la care ar fi trebuit să fie deja acolo la eveniment, își amintesc că parcă-parcă ar trebui să fie în altă parte. Și na, până se dușează (ăia care au apă caldă), până se aranjează, până se îmbracă, până găsesc un mijloc de transport, ajung cu 1-2-3 ore întârziere. Se mai întâmplă.

După cum ziceam, la absolut fiecare eveniment am văzut astfel de oameni.

O să scriu în alt text și despre cei care confirmă că sunt prezenți și nu mai ajung, nici măcar cu întârziere.

Tu din ce categorie faci parte? Punctualitate sau întârziere?

photo of man in blue blazer and striped shirt standing by stairs while on the phone and looking at his watch
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Perfect Necunoscuți!

Am mers la cinema să văd un film despre care nu știam mai nimic. A fost primul film văzut la cinema unde nu m-a interesat să văd trailer-ul. Nu eram nici foarte convinsă că trebuie să văd acest film, eu eram chitită pe un altul. Dar m-a convins partenera mea de film că e mai bine să îl vedem pe acesta. Nu știți, dar eu și ea avem o istorie comună a filmelor de proastă calitate văzute la cinematograf, așa că ce rost avea să îmi creez așteptări când știam că aveam pe cine să boscorodesc că iar film prost, iar bani dați, iar timp pierdut. Unde să mai spun că filmul era și românesc. Am altă istorie comună cu alți oameni legat de filmele românești văzute la cinema și de proastă calitate, dar aici nu pot intra în detalii că am făcut toți un jurământ al tăcerii la ieșirea din sala de cinema că nu vom recunoaște niciodată că am văzut acel film românesc.

Revenind, am fost și am văzut Complet Necunoscuți în regia lui Octavian Strunilă, un film complet necunoscut mie până în acel moment. Știam despre film doar că este la bază italienesc – Perfetti Sconosciuti – și din nu știu ce motiv a fost regizat cam prin toate țările și în multe alte limbi. Nici în România nu s-a făcut rabat și bine a fost.

Nu am vrut să scriu nimic despre film pentru că am vrut să văd și varianta italienilor. Nu am răbdarea necesară să văd toate ecranizările, dar am vrut să văd cum este originalul.

Ei bine, sunt multe asemănări, însă și foarte multe diferențe. Filmul are la bază un joc psihologic, în care un grup de prieteni își scot la suprafață secretele din viețile lor prin intermediul telefoanelor.

În sala de cinema la filmul românesc s-a râs (unii chiar foarte zgomotos, dar nu spun mai multe). Sunt multe momente haioase, glume care ne reprezintă pe noi ca popor, varianta autohtonă de relații interumane. La varianta italienească nu am râs. Chiar deloc. Poate unde deja scenele comune nu mi-au mai stârnit nimic când le-am revăzut, însă fiecare bucătărie are ingredientele proprii. Iar eu trăiesc în România și nu în Italia.

În varianta italienilor este prezentată mai mult partea psihologică a peliculei, în varianta românească rămâne cumva în coada de pește și m-a făcut să vreau să știu cum continuă. Mi-am satisfăcut curiozitatea vizionând varianta italienească.

Este de departe unul dintre cele mai bune filme românești moderne. Unul în care drama nu te face să rămâi treaz zile în șir gândindu-te la ororile care s-au întâmplat. Unde umorul chiar există, unde comicul de situație este din plin și unde există și mister. Întrunește toate condițiile unui film reușit. Și chiar dacă părerea mea este subiectivă, mi-o mențin.

Nu dau detalii din film, am lăsat trailer oficial pentru Complet necunoscuși și mai sus pentru Perfetti Sconosciuti să vă faceți o idee

Mergeți și vedeți Perfect necunoscuți, mai ales acum când cinematografele încă sunt deschise și goale.

Aniversare

Ana se uită cu drag la Dan care încă doarme. Pe sub ploapele subțiri globul ocular se mișcă făcând vinișoarele subțiri să se vadă cum se umflă. Oare Dan visează? O fi în somn profund? În tot cazul nu mai poate amâna. Pune o mână peste mâna lui și îl strânge ferm de braț. Dan tresare. Nu apucă să deschidă ochii și nici să realizeze că este deja dimineață, dar aude.

– La mulți ani, spune Ana.

Panică, panică, panică. La mulți ani?

Dan nu s-a trezit de tot din somn, însă nimic nu îl înviorează mai rapid ca un la mulți ani. Niciodată nu știe pentru ce este acel la mulți ani, ce zi a uitat, ce cadou nu a luat. Fiecare aniversare îl ia prin surprindere de parcă ar fi de fiecare dată prima oară când sărbătoresc acel ceva.

– A mu ți ni!? Bolboresește Dan înainte ca Ana să își dea seama că iar nu știe despre ce vorbește.

– Ce??

– Mmm la mulți ani, spune evaziv chinuindu-se să se obișnuiască cu lumina din cameră.

Ana zâmbește mulțumită și fiecare își vede de ale lui. Ea merge spre bucătărie să pregătească micul dejun, în timp ce Dan merge spre baie să se învioreze. Și poate reușește să își amintească și ce sărbătoresc.

Sigur e vreun sfânt azi. Ana ține toți sfinții ăștia, îi știe pe toți pe dinafară de parcă ar trăi cu noi în casă. Dar stai, nu mi-ar zice mie la mulți ani că eu nu sunt nici Vasile, nici Ion, nici Georgel, nici Valentin….ăsta e sfânt măcar? Mi-a zis mie la mulți ani, deci are legătură cu mine. Să recapitulez. Astăzi este 1 octombrie, nu știu să fie vreun sfânt azi. Or fi băgat ăștia ceva recent în calendar. Nu este ziua Anei, asta știu sigur, ziua ei este in iulie. A mea măcar atât să știu și eu că doar am fost prezent la nașterea mea și nu era toamnă. O fi ziua în care ne-am mutat în casă? Ziua în care am pus murături prima dată? Ziua în care a scos pata aia de pe tricou?

-E gata masa dragule. O bătaie discretă se aude în ușă și îl readuce în prezent pe Dan.

-Da, da imediat.

În drum spre bucătărie se tot gândește cum să o scoată la capăt. Dacă trebuia sau nu să cumpere cadou, dacă iar s-a făcut de rahat și de ce naiba sunt atât de importante toate aniversările astea? Doar sunt zile ca toate zilele, nu?

-Dan ești bine?

-Hmmm?

-Ești bine? Ești roșu la față și încordat tot. Faci infarct? Am văzut eu în Dr House că dacă te doare în capul pieptului faci infarct. Te doare?

-Nu fac infarct!

-Ești…constipat…?

-Ce? Nuu! De ce să fiu constipat?

-Aaaa ce bine! Atunci înseamnă că poți mânca tort la mic dejun.

-Tort?

-Pai da, tort. Aniversare fără tort? Serios, cât îți ia să te trezești?

Aaaam sfeclit-oooo

Dacă este și tort înseamnă că este ceva important și serios. Parcă sunt în iad și mă învârt în aceeași buclă. Ce zi e azi? Ce aniversăm azi? Ce sărbătoare este? Sigur așa ar arăta iadul meu.Hmmm da…tort…că doooar astăăăzi este…ah da, desigur, ziua în care ne-am cunoscut, încearcă Dan să se lămurească.

-Ăăăă nu! Noi nu ne-am cunoscut pe 1 octombrie….

-Că să torie!???? Mai face Dan o încercare.

-Dragule nu este ziua căsătoriei noastre, spune Ana uimită. Astăzi este 1 octombrie, noi ne-am căsătorit în februarie.

-Februarie? Uimirea lui Dan poate atinge cerul cu siguranță.

-Da. Ai uitat? Era atât de cald că eram toți în mânecă scurtă. Era așa cam ca azi, o zi caldă de toamnă.

-Deci era toamnă, totuși.

-Nu, am zis ca era februarie, doar că părea ca o zi caldă de toamnă. Ai tu o treabă cu aniversările astea de nu îți amintești nimic niciodată.

-Bine și ce sărbătorim azi?? Întreabă Dan deja exaperat de efortul de a-și da seama ce este atât de important pentru soția lui pe care își dorește să o mulțumească, dar zău că nu înțelege ce e așa important la aniversări.

-Aaaa azi…nimic.

-Cum nimic??????

-Mnu este nicio aniversare astăzi, zice Ana ușor fâstâcită.

-Pai și la mulți ani-ul și tortul și discuția?

-Aaaa am vrut așa pur și simplu să îți spun la mulți ani pentru că este o nouă zi și să o trăim ca și când ar fi sărbătoare.

-Cu tort?

-De fapt tort nu am făcut, dar mi s-a părut interesant să îl aduc în discuție.

Stupoarea lui Dan se poate citi din Rusia, la fel și faptul că nu înțelegea o iotă. Mda, nevastă-mea și noua gândire budhistă sau ce naiba o mai citi. Sau visez? Încă dorm, nu m-am trezit și atunci….îi vine o idee.

-Păi în cazul acesta, își joacă și Dan o carte murdară, înseamnă că trebuie să vedem cum anulăm vacanța.

-Ce vacanță?

-Vacanța pe care am comandat-o acum de dimineață pe post de cadou pentru că nu am știut ce sărbătorim, m-am gândit că este ceva important, mai ales că aveam și tort la 7 dimineața. Și am comandat o vacanță.

-Vacanță? Noi abia ne-am întors din concediu, zile libere nu mai avem, bani nici atât…

–Da, știu, dar m-am panicat și nu am mai gândit bine. Știi cum fac sub stres, iau decizii pripite și de multe ori greșite. Am accesat un credit din acela de ți-l dau online fără să te întrebe prea multe și am plătit o vacanță în Dubai.

-Dubai? Credit? Ana deja începuse să transpire.

-Da, a costat cam mult ce-i drept, dar m-am gândit că merită cei 3000 euro investiți când sărbătorim ceva atât de important.

-Ce sărbătorim? Întreabă Ana deja cu vocea gâtuită gândindu-se ce înseamnă pentru ei un astfel de împrumut.

-Ei, nimic, doar că așa trăim noi ca și când ar fi o sărbătoare în fiecare zi!

-Aaaa….Ana…din acest moment nu mai sărbătorim nimic niciodată. Și așa nu reușesc să țin minte.

Dan a plecat închizând ușa în urma lui. Ana a rămas blocată în uimirea ei. Dar astăzi chiar sărbătorim ceva. A fost o zi superbă de toamnă acum zece ani. Covor de frunze arămii erau pe jos și în copaci adia un vânt ușor ce făcea frunzele să pară curcubee. Era răcoare, dar suficient de cald încât eram  în mânecă scurtă. A fost ziua de întâi octombrie….

The end!