Ornitolog de-o zi!

Nu, nu m-am apucat de studiul păsărilor, nici nu m-am făcut ecologistă prin nu știu ce deltă, însă am întâlnit în parc o doamnă specialistă în ale păsărilor.

Știți cum sunt copiii că cei mici vor să se joace cu cei mai mari, iar cei mai mari vor să se joace cu cei și mai mari și îi ignoră pe cei mici și tot așa. Un cerc din acesta continuu în care fiecare vrea câte ceva de la altcineva și acel altcineva este dispus să ofere dar altcuiva și nu cui cere. Hai că v-am amețit destul.

Era acest copil mic care plimba niște sărățele prin tot locul de joacă, ba mai mânca, ba mai o mână pe câte un element de joacă, mama era foarte ocupată cu telefonul. Inițial am zis să dau pe dinafară de corectitudine, din aia political nu oricum și să nu o judec. Este treaba ei ce face cu telefonul, poate chiar avea ceva urgent de făcut, nici acum nu mă interesează daca avea sau nu și oricum nu contează. Și copilul acesta mic tot arunca mâncarea pe jos, ba ca să capteze atenția mamei, ba pentru că așa avea chef pentru că la o vârstă mică faci cam tot ce îți trece prin cap. Se făcuse ceva mizerie în locul de joacă, mama zen, eu… să zicem că ideea aia de la început cu corectitudinea cam plecase în vacanță.

Când pe doamna mamă a apucat-o filozofatul cu copii cei mari care erau mai mari decât al ei, dar totuși mici, că la nici 5 ani nu poți fi prea mare, corectitudinea mea și-a scos colții. I-am spus că ar trebui să vadă că sunt totuși copii mici și că nu ar fi corect să fie obligați să împartă ceva ce nu doresc și nu e cazul de filozofii cu copii de 4 ani. E loc de explicații în schimb. Moment în care a ieșit și râca aia mare din mine și i-am spus că mai întâi de toate ar trebui să strângă gunoiul de pe jos și pe urmă mai discutăm de din astea ce trebuie și ce nu trebuie făcut. Răspunsul a venit ca o lovitură în moalele capului:

  • Lăsați doamnă, stați liniștită că gunoiul acela de pe jos este hrană pentru păsări.

Și așa am rămas eu liniștită să mă gândesc dacă știa cumva doamna specialistă în păsări că nu este benefic și nici sănătos pentru acele păsări să mănânce sărățele, să aibă o dietă bogată în sare cu iod, praf de copt, E-uri și mai știu ce or mai fi avut sărățelele acelea. Ca să nu mai spun că locul de joacă dintr-un parc nu ar trebui să fie bucătăria unor păsări pentru că nu avem simț civic și nici de răspundere și clar nici bun-simț.

Îmi este din ce în ce mai teamă de generațiile viitoare, cei care sunt crescuți de astfel de părinți pricepuți și cu lehamitea în glandă.

a mother and daughters having fun in feeding the birds
Photo by Los Muertos Crew on Pexels.com

Cum am supraviețuit unui drum de zece ore cu un copil de nici cinci ani.

Nu mi-a fost niciodata greu cu copilul la drum lung încă de când era bebeluș, condiția fiind să fim doi și nu unul. Prima plecare în afara orașului a fost la vârsta de două luni, atunci m-am simțit pregătită și am considerat că este momentul. O oră și jumătate de mers cu mașin a devenit apoi ceva frecvent. Episoadele de urlat la un astfel de drum au fost extrem de rare din fericire pentru că altfel nu cred că aș fi făcut față. În mare parte la drum lung dormea cât era bebeluș. De aceea m-am și încumetat ca la 4 luni să parcurgem un drum București-Iași fără nicio problemă. La 9 luni deja ieșeam din țară și tot cu mașina. A fost cea mai reușită vacanță la plajă, nisip și mare în formulă de 3. Era suficient de mare încât să nu îi deranjăm obicieurile, însă suficient de mic pentru a nu ne solicita continuu. Pe măsură ce a crescut, au crescut și pretențiile și cine zice că vacanța nu este pentru copil probabil are alt unghi de vedere.

Pentru că anul trecut mi-a fost prea teamă să plec pe undeva și mă speria teribil aglomerația (nu apreciez oricum să fie prea aglomerat) și pentru că am zis că anul acesta avem o vacanță orice ar fi, am zis să luam iar drumul Greciei și să ne încărcăm bateriile. Aș fi fost tentată la o locație ceva mai departe în speranța că poate ar fi mai lejer și liber însă până la urmă am rămas la Thassos pentru că acum copilul este mai mare, teoretic rezistența ar trebui să fie mai crescută. Dar, nu mai doarme cum dormea, iar solicitarea de atenție este pe măsura vârstei. De altfel cu cât sunt mai mari, dar încă mici cu atât se plictisesc mai tare în mașină.

Așa că am luat pregătirile de la punctul de bază și anume mâncarea. Am oscilat între a face pizza la multicooker și a face sandvișuri calde, am optat pentru varianta a doua, așa că am făcut cu ce și-a dorit fiecare. Mâncarea este un element important în drumurile noastre, mai ales că avem tendința să mai mâncăm și de plictiseală. Așa că pe lângă sandvișuri, lada frigorifică mai ține la rece apă multă să ajungă, iaurt de băut, dar și caserole mici cu amestec de fructe uscate, fructe liofilizate caju și fistic, pe gustul piticului în tot cazul. Fructe rezistente la drum lung mai iau cu mine și ceva cronțănele ca să fie.

După ce am rezolvat partea cu mâncarea, a trebuit oricum să mă gândesc din timp la jocuri pentru distracție și anti-plictiseală. De regulă jucăm în mașină jocuri ce țin de partea lingvistică pentru a putea juca toți și a nu ne solicta nici unii.

  • Jocul cu rime: facem rime scurte pe rând fiecare, pe cât posibil și amuzante dacă ne ies. Ceva ușor să nu frustrăm copilul care are un vocabular pe măsura vârstei sale. De ex. : când eu eram la duș / mama a făcut cuș-cuș.
  • Jocul cuvintelor: alegem câte o literă (nu spune nimeni alfabetul la noi din motive de vârstă așa că de regulă aleg eu litere care mi se par a fi ușor de format cuvinte cu ele) și formăm cuvinte care încep cu litera respectivă. De ex.: cal, câmp, curte, copac etc.
  • Jocul celor cinci elemente care ne-a fost arătat de cineva cu mai multă vechime în domeniu, al nostru copil l-a transformat din 5 în 3 că a zis că este prea complicat cu 5. Așa că îi cer să îmi spună 3 legume care se pun în ciorbă, 3 elemente cu care te poți îmbrăca iarna, 3 fructe care se coc toamna etc.
  • Dacă primele 3 ne țin cel mai mult ocupați și au cel mai mare succes, următorul este mai de umplutură când chiar plictiseala este în top, dar nu se bucură de popularitate prea mare, însă îl las aici: număratul mașinilor. Ori pe culori, ori pe cele pe care le depășim, ori pe cele care ne depășesc pe noi. În fucnție de ce alegem pe moment.
  • Când nimic nu mai funționează scot artileria grea și anume jocurile de la the funny brand. Eu le-am luat doar pe cele destinate vârstelor mici și pe unele chiar le adaptez din mers pentru că se potrivesc mai repede de la 6+, dar adaptate merg și de la 4+ .

Pe lângă toate aceste jocuri pe care le jucăm împreună în timp ce fiecare stă în scaunul lui și cu centura aferentă, copilul mai are pe banchetă lângă scaun jucării cu care îi face plăcere să se joace și care la fel mai umplu timpul. Are o tabletă de desenat cu creion magnetic. Uneori desenăm pe rând pe o temă propusă. Noi, mai puțin șoferul că are altă treabă el. Are o carte de colorat cu creioane mici cerate. Are o carte cu stikere pe care să le dezlipească și să le relipească și până de curând avea și carte senzorială dar s-a plictisit de ea.

Plecarea a fost la 6 dimineața în speranța că o trezire atât de matinală va aduce cu sine un somn de prânz, ceea ce s-a și întâmplat. O oră și jumătate de liniște a fost binevenită. Între timp ascultăm până ajungem să detestăm toate cd-urile cu muzică pentru copii, cele dorite evident. Aceleași pe care le-am mai auzit deja de mii de ori cu concesia ca din când în când să ascultăm și muzică pentru oameni mari. Cu câteva excepții muzicale, nu prea mai apreciază cântecele care nu sunt în română pentru că nu înțelege cuvintele. Însă există variante chiar și așa, avem cd-uri pentru toate preferințele și ne-preferințele.

Opriri au fost fix 2 pentru alimentare și toaletă când a fost cazul. 10 ore mai târziu deja îmi îngropam picoarele în nisip și aproape că am uitat cât am cântat, cât m-am maimuțărit, cât am vorbit într-o zi pe drum. Oricum, drumul spre vacanță este tot timpul animat, entuziasmant.

La întoarcere drumul mi se pare mereu ceva mai obositor și parcă orele trec mai greu. Nici cheful nu de maimuțăreală nu mai este așa la cote maxime, mizez mai mult pe muzică și joaca individuală. Am avut o singură oprire pentru toaletă, copilul a dormit sau moțăit mai mult. Iar pe final când am intrat în România, dar parcă nu mai ajungeam acasă, am pus muzică de pe telefon, cântecele din cărțile cu Erus.

La întoarcere am plecat la ora 8 și jumătate dimineața, iar 11 ore mai târziu deschideam ușa casei și ne dezmorțeam picioarele.

Momentan nu apelăm la telefon și nici tabletă în drumurile cu mașina. Știu că ar trece timpul mult mai ușor dacă s-ar uita la desene. Automat și efortul din partea mea de a mă juca ar fi mult diminuat, însă consider că va veni și timpul tehnologiei la liber și atunci cu greu va mai ridica ochii din ecrane.

Așa funcționează lucrurile la noi. Nu am scris experiența noastră pentru a fi un etalon, foarte departe de mine acest gând, însă dacă ajută pe cineva spre a avea o călătorie mai ușoară, orice idee este binevenită.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

Dacă mai vreți în Grecia încă mai aveți timp.

Acum mai mulți ani în octombrie eram în Korfu, o altă insulă grecească de care îmi e tare dor. Vremea era absolut superbă, apa era caldă și până și ploaia era încă de vară în octombrie.

Nu vă sfătuiesc totuși să mergeți în vacanțe așa târzii pentru că atunci îmi place și mie să merg și îmi mai place ceva: să nu fie aglomerat. Dar hai fie, mai facem și excepții.

O să las și eu aici impresia mea despre drum și acte în acest an pandemic. Și dacă mai dorește cineva să lase impresia despre călătoria în alte țări vă aștept cu textul și eu îl public. Face bine la informare. Nu vă înghesuiți totuși toți, măcar câțiva.

Nu știu dacă a fost noroc sau nu, dar nu am întâmpinat prea multe. În traseul București – Thassos care a fost destinația noastră finală am stat la vama cu Bulgaria jumătate de oră, s-au uitat doar pe actele de identitate. La vama cu Grecia s-au uitat pe actele de identitate și pe certificatele de vaccinare, nu au scanat codul. Noi am avut totul printat pentru a nu trece telefoanele mobile din mână-n mână fără rost și apoi eu să stau să dezinfectez pe toate părțile. De PLF grecii nu s-au arătat interesați. Ferryboat-ul l-am prins pe final, s-au uitat la PLF și la certificatele de vaccinare, la fel nu au scanat nimic. Ne-au dat o foaie de completat cu date despre călătorie pe care conștiincioși am completat-o ca să rămână la noi. Nu s-a interesat nimeni de ea, nu s-a depus niciunde. Am întrebat dacă trebuie să purtăm mască fiind totuși în aer liber, dar cu distanțare pe cont propriu, mi-au zis că da. Așa că am fost ascultători, așa cum respectăm noi toate regulile chiar dacă unele sunt absurde, sunt un bun cetățean în orice țară. Exact, doar noi purtam mască din toată ambarcațiunea aia care era plină ochi.

Drumul a fost fără incidențe, în 10 ore am ajuns la cazare pe un soare dogoritor.

La întoarcere am luat ferry de cum am ajuns, plecam așa că nu a mai fost nimeni interesat de nimic, doar de chitanțele care îi asigurau că am plătit. Drumul a durat 11 ore pentru că în Bulgaria a fost un accident și poliția ne-a deviat de la traseul cunoscut. Ne-au spus scurt „left then right” și de acolo descurcă-te, nu indicatoare pentru vamă pentru că eram încă destul de departe, waze-ul se pierduse cu firea și până și-a revenit din leșin am cam bâjbâit. La vama cu Bulgaria ne-au verificat doar actele de identitate, eram în tranzit, nu îi interesa mai mult. Trecerea a durat aproximativ 5 minute. Pe cei cu numere bulgărești am văzut că îi opreau pentru DSP.

La vama cu România ne-au verificat actele de identitate și certificatele de vaccinare, nu au scanat codul, ne-au întrebat de unde venim și ne-au urat o zi bună. În aproximativ 10 minute am făcut vama. Erau multe mașini trase pe dreapta pentru DSP și probabil carantinare că altfel nu îmi explic de ce să îi fi oprit altfel.

Cam atât cu drumul, actele și timpii din vamă. După cum spuneam nu am întâmpinat probleme, nu am stat cu orele în vamă deși lumea încă pleacă în concedii, poate nu la fel de intens ca în iulie și august, dar se pleacă. Alte experiențe cine ce a mai întâmpinat?

Drumul de care m-am îndrăgostit

Drumul de care m-am îndrăgostit nu este unul cu asfalt proaspăt turnat, nu este drept mai ceva ca-n palmă și nici nu îți oferă cine știe ce peisaj spectaculos de unde poți vedea culori care tot apar mai des decât se schimbă anotimpurile.

Este drumul care duce către Marble Beach și Porto Vathy și este un drum foarte discutat și blamat. De fapt sunt două drumuri, unul mai lung și cică mai bun pe care am mers acum foarte mulți ani și unul mai scurt și cică mai dificil pe care am mers de data aceasta.

Nu vorbesc aici despre cele două plaje pentru că fiecare își face propria impresie. Sunt de văzut mai ales dacă aveți copil mic și mai este și pasionat de pietre. Altfel pentru mine nu se află în topul preferințelor. Pe Porto Vathy am văzut-o doar în treacăt, Marble a fost cea vizitată. Apa este foarte curată și azurie, poți vedea prin ea peștii care se aventurează până aproape de mal, însă este și adâncă și cu valuri. Dacă nu vă place aglomerația este de mers dimineața cât mai devreme, între 10 și 11 plaja și așa mică devine neîncăpătoare.

Acum că am lămurit cum e cu plajele, să vorbim despre drum. Drumul prin cariera de marmură a fost spectacular. Cariera este în plină exploatare, oamenii muncesc, taie, sparg, cară. Treci exact pe lângă șantiere, te întâlnești cu camioane mari și ruginite care transportă blocuri de marmură. Peste tot în jur este alb.

Dacă ați fost la țară pe uliță și v-ați jucat în colb și cu pietricele atunci acest drum nu ar trebui să surpindă pe nimeni. Este exact așa ca o uliță prăfuită. Este un drum pe alocuri destul de îngust, cu serpentine pentru că este pe interiorul muntelui, pe margine sunt bolovani imenși ori câte un bloc de marmură din loc în loc. În șantierele de exploatare se văd munți din pietricele de marmură, blocuri așezate pe margine care așteaptă să fie ridicate și duse pe continent.

Drumul acesta mi-a plăcut mie atât de mult încât l-aș mai tranzita de 10 ori dacă ar fi timp. M-aș opri să mă urc pe bolovanii imenși și să văd mai bine muncitorii care urcă pe etajele de marmură deja săpate. M-aș juca în praful de pe drum ca atunci când eram mică la țară și mă jucam în praful pe care îl numeam nisip. Atât de mult era.

Acum câteva informații tehnice despre drum. Nu am rupt mașina, nu are gropi, este doar denivelat și vălurit ca un drum de țară. Mașina s-a prăfuit, dar nu ca și când din neagră s-a făcut albă, s-a așezat un strat subțire de praf așa cum se așează dacă nu este spălată de prea multă vreme. Nu știu dacă mașinile cu garda joasă au vreo problemă pe acest drum. Noi chiar am mers cu geamurile deschise, nu zburau vălătuci de praf în jurul nostru, însă se simțea în aer mirosul de praf proaspăt așternut strat cu strat.

Vă spun, este drumul meu preferat din toate câte am văzut. Nu l-aș da nici pe cel mai fin și drept asfalt. Și cât de nebun să fii încât să dedici un întreg text și timp unui drum!?

Am mers și am urcat apoi pe munte pe interior și am văzut cariera aceasta de marmură din mai multe unghiuri, plus alte cariere, Thassos este încă în plină exploatare și a fost o vreme în care marmura de aici era mai apreciată decât cea din Italia.

Ce-i drept atunci, când coboram prin carieră m-am gândit la Michelangelo și la drumul pe care l-a făcut el prin Toscana pentru a-și alege direct din carieră exact blocul perfect pentru el și pentru ce avea să sculpteze. Nu m-am simțit ca el, doar gândul mi-a ajuns la lucrările sale.

Las mai jos câteva poze. Nu spuneți că este o prostie și nimic deosebit, fiecare cu piticii sau cu stolurile proprii.