Cum facem față proastei creșteri, mârlăniei și mitocăniei?

Am dubii că în viitor în țara aceasta va fi mai bine. Că generațiile care vin vor avea habar de ce este aceea empatie ori conștiință de sine. Că vor fi corecți și că vor pune umărul la o societate pe măsura lor.

Da, unii sunt așa și vor fi așa, dar ponderea este atât de mică încât îmi e greu să cred că vor face diferența.

Mă uit la părinți tineri prin locurile de joacă și mă sperie că peste 25 de ani copiii lor vor face diferența în societate. Și îmi este și mai teamă să nu ajung ca babele de astăzi și să spun cu proteza clănțănindu-mi între gingii că pe vremea mea maică era mai bine.

Sau poate doar cartierul acesta în care trăiesc eu este așa mai plin de mitocani și babe intruzive. Poate în altele totuși oamenii sunt educați. Deși ultima experiență dintr-un supermarket din Ploiești îmi demonstrează că toată țara scârțâie și încă rău.

Săptămâna trecută un domn tânăr, am presupus eu că tată în locul de joacă stând pe bancă între un landou plin cu bebeluș proaspăt și  un căruț sport plin cu copil mic și-a aprins țigara. A fumat tacticos toată țigara după care a stins-o jos și a lăsat-o acolo. Simțul meu civic s-a revoltat însă nu am mai apucat să spun nimic pentru că începuse ploaia și toată lumea fugea care încotro. Altfel părinte grijuliu a acoperit copiii cu protecție de ploaie, ploaia știind clar că este nocivă în comparație cu fumul inhalat. Oricum mă tot gândesc dacă să mai deschid gura sau nu pentru că oamenii sunt din ce în ce mai agresivi și totuși îmi este bine în pielea mea și cu toți dinții mei. Măcar până la proteză.

În parcul cel mare de la noi din sector se pare că s-a stricat un elemnt de joacă. Era înfășurat cu bandă galbenă partea din față și cu un mesaj de la Poliția de sector. Dau o bere cui ghicește câți copii au călărit elementul acela care era clar că nu ar fi trebuit să mai fie folosit. Dau două beri cui ghicește câți părinți își susțineau copiii pe acel element. Mulți, foarte mulți. Hai fie dau apă plată ca să nu ziceți că încurajez consumul de alcool.

Nu ne învățăm copiii să aibă bun simț și nici respect pentru ce ne înconjoară. Sunt prea mici la 1 an, prea mici la 2 ani, prea mici la 7 ani, prea mici la 15 ani și tot așa. Nu îi învățăm să aibă răbdare, să își aștepte rândul pentru că nu este civilizat să te bagi în fața altuia indiferent de cât de mic sau de mare ești. Evident că nu am pretenții de la un copil de câțiva ani să își aștepte rândul când probabil cel care îl însoțește este fix cel care sare rândul la magazine. În viață trebuie să fii șmecher ca să reușești. Încă nu am aflat exact ce înseamnă să fii șmecher și nici până unde se întinde reușita.

Tot la capitolul nesimțire intră și peticul de ciment din fața blocului meu unde copiii sunt lăsați să zbiere până la ore târzii în noapte. Iar părinții lor zbiară înzecit mai puternic pentru a le da diverse ordine, ori pentru a-i jigni. Asta când reușesc să lase jos de la gură sticla cu alcool sau a crescut suficient de mare mormanul de coji de semințe.

Aseară în troleu o doamnă a făcut una din glumele care pur și simplu nu vor să se lase duse atunci când vine vorba de copil mic. Mi-a sugerat prietenește ca în loc să cobor cu copilul la stația la care aveam nevoie, mai bine să îl las în troleu lângă ea. Deja nici copilul nu mai face ochii mari și nu mă mai întreabă de multă vreme dacă intenționez să pun în aplicare ce zic cei de pe stradă, cu multă muncă, cu enorm de multe explicații a înțeles că acelea sunt glume de oameni bătrâni care nici măcar nu ne cunosc și vorbesc și ei de regulă pentru că se plictisesc.

Și eu am crezut că pandemia asta va spăla toate aceste obiceiuri. Poate daca dura mai puțin așa era. Doar că acum pe străzi umblă monștrii din oameni cu oamenii atașați de ei.

Eu nu am răspuns la întrebarea din titlu.

brown eyes of scared young person
Photo by samer daboul on Pexels.com

Am citit: Un moment magic – Kristin Hannah

Îmi dau seama că am format un tipar și că este cazul să mai schimb și eu scriitorii că prea îi repet. Ce să fac dacă mă atașez de unii care scriu foarte bine sau au idei care mie nu mi-ar trece niciodată prin cap. Cred.

Am revenit la Kiristin Hannah și aș reveni oricând pentru că este printre autoarele mele preferate. Noroc că de data aceasta am primit cartea în dar. În ultima vreme nu prea am mai primit cărți cadou pentru că oamenii au impresia că am citit tot ce poate oferi o editură, pe când mie mi se pare că sunt atât de în urmă cu noutățile editoriale că mi-ar mai trebui o viață să citesc tot ce scriu oamenii ăștia frumos.

Un moment magic mi s-a părut o combinație între scriitura lui Agnes Martin-Lugand și romanul Acolo unde cântă racii de Delia Owens. A fost ușor diferită de scriitura cu care m-am obișnuit în cărțile lui Kristin. Mai puțin dramatică mi s-a părut mie. Nu ca subiect, ci ca scriitură. Sau poate doar nu m-a atins pe mine la fel ca celelalte, cine știe.

Temele consacrate ale scriitoarei se păstrează. Dragostea este principalul subiect evocat în toate cărțile sale. Și nu doar cea amoroasă, de cuplu, ci și relația dintre părinți și copiii lor, ori dintre frați, foarte prezente și aici.

Mi-a lipsit partea de istorie din această carte așa cum m-am obișnuit în celelalte. Însă m-a făcut să privesc Mowgli cu alți ochi.

Suferința nu ocolește nici acest roman care este scris foarte frumos și foarte duios, însă parcă lipsesc cuvintelea acelea care apasă pe butoane, așa cum a fost la Privighetoarea de exmplu care a rămas romanul meu de suflet al acestei scriitoare.

Mi-a plăcut foarte mult modul în care a conturat relația care s-a format între un copil sălbatic și cea care îi de vine mamă și terapeut. La fel de mult cum mi-a plăcut și relația dintre cele două surori care trăiau cu concepte diferite și care au găsit un culoar comun care le-a făcut să se apropie.

Îmi pare cea mai fantasmagorică și departe de realitate carte a autoarei din câte am citit eu. Însă modul în care pune emoție în cuvinte și dă viață personajelor și aduce lumea pe care o descrie atât de realistă și de palpabilă face din acest roman unul foarte frumos și cald, chiar dacă subiectul principal este atât de dur.

Am citit Un moment magic aproape pe nerăsuflate chiar dacă este un volum destul de gros care sare ușor de 400 de pagini, însă este atât de captivant încât cu greu l-am putut lăsa din mână. Și cum ziua am o sonerie mobilă și umblătoare care mă ține cu picioarele ancorate în realitate, am sacrificat evident orele de somn de noapte ca să pot citi. Dă-l naibii de somn că și așa mai tare mă încurcă. Ciți romanul acesta, este varianta feminină a lui Mowgli.

Cât durează să îți schimbi buletinul? Acte în stare pandemică.

Anul acest s-a hotărât actul meu de identitate să crape. Mă rog, să expire puțin, dar tot aia e. Inițial am zis nu fac nimic, știam eu din surse sigure că actele expirate sunt valabile încă 3 luni de la expirarea stării de alertă. Ori noi în stare de alertă o să tot oho ho fim că doar ce deschidem ușa valului 4, apoi vine 7, 10 și tot așa până la următoarea pandemie, sper să nu.

Fusesem la notar pentru ceva declarații notariale cam dezamagită că au o valabilitate atât de scurtă însă m-a lămurit acolo doamna notar să nu îmi fac griji că așa e legea, nu îmi pot da declarație notarială pe 10 ani când buletinul meu este valabil doar până anul acesta, dar eu o pot foloi fără griji până după expirarea stării de alertă. Sigur, doar că eu aveam o declarație notarială pentru a ieși cu minorul din țară că cică trebe să știe și taică-su, nu facem așa de capul nostru. Și cum aș putea eu să folosesc o declarție care expiră, în afara țării când regulile acestea se aplică doar în țara noastră și nu în toată uniunea europeană cum credeam eu de stăteam liniștită și propovăduiam atotștiutor în stânga și-n dreapta, nu vă faceți griji, mergeți liniștiți că e legal cu tot ce este expirat. Ei iată că nu.

Cu inima strânsă am luat drumul poliției. Strânsă că știam din timp că acest act de identitate dureaza 45 de zile până la eliberare pentru că aveam una bucată prietenă care trecuse prin acest procedeu anevoios. Se pare că pandemia a blocat sau întârziat ceva la producția de plastic și de acolo întârzierile. M-am dus pregătită cu toate cele așa cum scria negru pe alb pe https://dleps6.ro/evidenta-persoanelor/eliberari-carti-de-identitate/ dar vă și zic să nu avem discuții să nu ziceți că nu știați. În cazul meu am avut nevoie de cerere tip de eliberare al actului de identitate pe care am printat-o de aici http://depabd.mai.gov.ro/doc/cerere_eliberare_act_identitate.pdf și am greșit pentru că am printat-o pe 2 pagini când ea trebuia printată față verso. Nu contează că ai completat sau nu corect acolo tot ce trebuia, contează că nu era față verso și nu se ia în calcul. Cererile acestea se găsesc și acolo la ghișeu, doar că sunt mulți care se îngesuie să completeze pe o măsuță îngustă și lungă. M-am mai prezentat cu actul de identitate cel expirat. Legea spune că actul de identitate se reînnoiește cu 15 zile înainte de expirarea lui, însă fiind în stare de alertă nu m-a dat nimeni afară.

Pe lângă cele deja menționate am mai dus certificatul meu de naștere în orginal și copie, dovada proprietății în original și copie, certificatul de căsătorie în original și copie și certificatul de naștere al copilului în orginal și copie. Ba chiar am dus și copilul acolo ca să nu avem discuții. Nu mi-au cerut dosar cu șină slavă Providenței că deja mă durea mâna de la câtă maculatură am cărat.

Completarea cererii pentru eliberarea actului de identitate este o adevărată distracție. Adevărul este că oamenii ăștia, statul nu te lasă să uiți. Se cere numele anterior cică pentru completarea bazei de date. Adică în epoca tehnologiei unde orice discuție purtată cu telefonul sau cu laptopul martori îmi aduc în mail reclame luminoase și ei țin baze de date cu pixul pe hârtie.

Dar informațiile nu se opresc aici, poliția vrea să știe tot despre tine că na dacă te mai prinde peste 10 ani la buletin trebuie să se mențină și ei cumva informați. Au fost curioși să știe ultima școală pe care am absolvit-o și funcția pe care o dețin momentan. Pur și simplu nu îmi mai amintesc ce am mai completat la celelalte înnoiri de act de identitate și nici dacă statul a fost așa curios dintotdeauna. Am completat ce era să fac, doar nu mă pun cu statul.

A și era să uit taxa de 7 lei se plătește când depui actele înainte să facă poza. Bine că nu mai e pe la poștă sau mai știu eu pe unde se plătea înainte, măcar asta e simplificată.

Cum mă ia pe mine gura pe dinainte mereu că nu știu de ce naiba nu pot să tac mă aud întrebând la ce folosește certificatul de naștere al copilului meu când eu îmi fac buletinul. Că nu e ca și cum trec și copilul pe buletin, abia încap eu. Serios, nu glumesc, nu mi-a încăput tot părul în poza, altfel eu finuță drăguță, nici nu am față de infractoare. Și mi-a răspuns doamna din spatele biroului că este pentru evidență, pentru baza de date. Că dacă eu mă duc să îi fac pașaport copilului și nu apare pe nicăieri cum să îi facă pașaport. Aproape că m-am auzit cum mi-am lipăit o palmă peste frunte. Wow cum de nu m-am gândit la asta!? Ce să mai zic, am lăsat-o așa, n-am mai întrebat și cu ce îi ajută dacă sunt licențiată sau am doar 4 clase că nu e ca și cum mi-ar da buletin pe aceste criterii.

Din punctul meu de vedere există o evidență de la nașterea copilului, mergi să depui acte pentru indemnizația de creștere, are certificat de naștere. Și dacă cineva vine și îmi spune că nu toți își declară copiii și așa îi mai găsesc când își fac părinții buletin, îmi este foarte greu să cred că există vreun copil fără certificat de naștere când toată lumea vrea alocație.

Cât stăteam acolo la coadă și așteptam să îmi vină rândul să intru la pozat venise o doamnă să își ridice actul de identitate și n-am putut răbda și am întrebat-o în cât timp l-a ridicat, max. 3 săptămâni îmi spusese doamna. Încurajator în condițiile în care peste tot sunt afișe cu timpul de eliberare de 30 de zile și cu posibilitatea de prelungire încă 15. Oricum nu te sună nimeni, nu mesaj, nimic, pur și simplu te gândești tu ca cetățean ce timp ai și din când în când mai treci pe la ei de control sau suni în disperare. Eu l-am ridicat dupa fix 2 săptămâni și 1 zi, habar nu am dacă a fost gata mai repede de atât, dar 2 săptămâni pe lângă mai bine de o lună a fost extrem de rezonabil.

Pentru a evita cozi, oameni mulți și aer îmbâcsit sunt câteva ghișee în București unde vă puteți programa online, acestea au fost inaugurate începând cu data de 1 iulie a acestui an. Nu știu dacă funționează brici sau da rateuri programarea online, acum 2 săptămâni era pe rateuri.

Sper să vă fi cu folos. Acum merg să refac declarația notarială. Sper să îmi dea pe 10 ani și să ne scutim de întâlniri prea dese.

a person filling out adoption request documents
Photo by Kindel Media on Pexels.com

N-am gândit-o bine!

Nu pot să plec în concediu la începutul verii, nici la mijlocul verii, nici măcar în august. Pentru că nu pot. Este prea cald, prea aglomerat, prea scump de multe ori pentru că este vârf de sezon. În curând situația școlară mă va obliga totuși să iau în considerare și augustul sau cel mult începutul de septembrie. Până atunci însă eu visez la concediul acela din septembrie după jumătatea lui, chiar început de octombrie când este totul mai lejer, când oamenii nu se mai calcă în picioare de aglomerat ce este, când vremea este atât de plăcută și de acceptabilă peste tot.

Dar nu gândesc bine deloc. În vremea asta pandemică unde cuvântul de ordine este adaptabilitate eu visez tot la concediul ăla în care nu îmi ia foc părul de pe scalp de la gradele alea multe care sunt în termometru.

Am cunoștințe, prieteni care pleacă în concediu de cum a luat copilul vacanță. La început de vară deja au bateriile încărcate. Eu mereu trăiesc cu impresia că și le descarcă rapid în arșița lui iulie, dar poate greșesc eu.

Zilele acestea țările cu acces la plajă și de regulă cu hoarde de turiști care își doresc relaxare sunt greu încercate de incendii. Turcia, Grecia și Italia au incendii de vegetație. Nu în toate regiunile evident, însă oamenii de acolo au de ales între a pleca sau a risca dacă au această opțiune. Este atât de cald încât focul se extinde foarte repede. Nici țara noastră nu este scutită de astfel de incendii mai ales că la noi câmpurile, râpele și pământurile în general gem de gunoaie care se pot aprinde ușor când sunt peste 40 de grade.

Pe lângă toate acestea care și așa nu-s de neglijat, cică mai crește vertiginos mai ceva ca Făt-Frumos, varianta aceasta Delta a virusului care a venit peste noi și s-a gândit să nu mai plece. Nu mă sperie că oamenii își anulează concediile, că renunță la ceva ce au stabilit, și-au dorit, au plătit, mă deranjează că nici măcar nu am apucat să stabilesc ceva în ideea că eu tot visez la alte luni. Hai că anul ăsta am scăzut ștacheta la august, dar mai pe final, sper să apuc să și întreprind ceva. Important pentru mine este să nu se sperie iar oamenii aceștia care ne conducă și să nu închidă granițele că în rest mă descurc eu.

Nu este un text pesimist, dacă așa pare, este doar o constatare a faptului că a fi flexibil, adaptabil și uneori grăbit sunt versiuni mai bune decât aștept ce îmi este mie convenabil.

Atât de pe frontul lui aștept luna ideală ca să îmi fie bine.

selective focus photography of yellow school bus die cast
Photo by Nubia Navarro (nubikini) on Pexels.com

Am citit: Primele Miss România povești (ne)romanțate – Dan Silviu Boerescu

Încă o nouă carte din seria secretele Bucureștilor și cred că aceasta va fi ultima pentru moment. Lista este lungă și mai conține încă multe titluri însă niciun titlu nu mă mai atrage ca primele citite.

Așa că am zis să aleg dintre toate titlurile care nu mă atrăgeau unul care ar fi putut să îmi satisfacă totuși dorința de informare cu povești mai mult sau mai puțin cunoscute publicului larg.

Mi-a plăcut la această carte că totuși prezintă o parte din istorie, așa am aflat că țara noastră trimite concurente la concursurile internaționale de frumusețe încă din anul 1928.

Am aflat că printre câștigătoare de Miss sunt și nume care astăzi sunt cunoscute în lumea publică precum Roberta Anastase, Daniela Nane sau Ioana Filimon.

Pe larg este prezentată și povestea Mariei Tănase, cum a participat și ea la un concurs de Miss și cum a fost respinsă pe motiv că avea picioarele prea groase la proba costumul de baie, însă a compensat prin talentul pe care l-a împărtășit publicului larg. Despre colaborarea cu securitatea acelor vremuri, despre cum a fost scoasă din circuitul artistic și repusă în drepturi atunci când a acceptat colaborarea. Despre viața amoroasă și tumultoasă pe care a trăit-o, la fel și despre sfârșitul timpuriu al vieții sale.

Spre finalul cărții se găsesc interviuri cu frumoasele epocii respective. Fetele care au câștigat concursul desfășurat în Capitală au fost intervievate pentru a fi cunoscute mai bine de publicul care le-a aclamat și care aproape s-a călcat în picioare pentru a vedea frumusețile țării.

Interesant este că la început, fetele care participau la aceste concursuri se prezentau nemachiate și fără artificii care să le pună frumusețea în valoare. Părul le era natural, iar frumusețea autentică nu era sculptată din machiaj. Pare a fi un aspect interesant pentru vremurile respective.

Acestea fiind spuse dragii mei, vă recomand să citiți aceste serii de docu-drame și mituri urbane, sunt convinsă că veți vedea istoria cu alți ochi, la fel cum sunt convinsă și că veți găși nenumărate titluri care să vă surâdă lecturii.

Aici am scris despre Secretele Bucureștilor.

Aici am scris despre Divele controversate ale Bucureștilor.