Viitorul sună bine, țara înfloritoare, deciziile greșite nu impactează populația

Întâmplare dintr-un moment al viitorului României după ce spitalele au căzut pe rând și nu a mai rămas nimic din ele, după ce pandemia ne-a dat o pauză să respirăm, medicii și-au mutat cartierul general în parcuri. Acum operațiile se desfășoară pe bănci, iar terapiile post-operatorii sunt amenajate în locurile de joacă.

În timpul unei operații, pacientul întins pe bancă, medicul îi cere asistentei care îl asistă la operație bisturiu.

  • Nu mai avem domn’ doctor, dar am ascuțit bine de dimineață cuțitele astea. Pe toate le folosea tăticu când tăia porcul și îi reușea de fiecare dată. Luați cu încredere.
  • Pensă, cere doctorul la un moment dat.
  • Vă dau penseta mea de sprâncene, am șters-o mai devreme cu un șervețel.
  • Ață se mai aude peste un timp.
  • Albă sau crem la culoarea pielii, întreabă asistenta.
  • Chirurgicală.
  • Aaaa, nu mai este de mult. Avem doar ață de cusut.
  • La culoarea pielii să fie.

După ce coase pacientul, doctorul cere să fie mutat în locul de joacă pentru recuperare.

Domnule doctor, domnule doctor, strigă o altă asistentă: pacientul operat ieri se plânge că îi este foarte frig, ce să îi facem?

  • Mai puneți o pătură pe el, vine soluția salvatoare.
  • Nu mai avem, le-am terminat cu pacientul de azi.
  • Atunci acoperiți-l cu frunze că doar suntem în parc.
ambulance architecture building business
Photo by Pixabay on Pexels.com

Aripioare lipicioase, pișcăcioase, delicioase

Mă gândesc de ceva vreme la aripioarele acestea. Nu le-am mai gătit de câțiva ani și nu știu să spun de ce. Azi le-a venit rândul. Încă sunt indecisă ce garnitură să le fac, parcă aș merge pe un orez.

Așa că dacă nu știți ce să mai gătiți, băgați niște aripioare la cuptor. În mare parte se fac singure la foc mititel, dându-le timp și ies de te lingi pe degete. Bine, este inevitabil să nu te lingi pe degete că sunt lipicioase. Miam miam.

Să purcedem zic. Am luat una bucată caserolă aripioare, le-am spălat, șters și le-am împins delicat într-un castron mai mare. Acolo în castron le-am adus vecini de socializare: un praf de sare, unul de piper, paprika, puțin chilli, curry și puțin oregano. Toate mai mult sau mai puțin după gustul fiecăruia. Am mai pus o lingură de ulei, o ceașcă bere (nu vă impacientați, la mine copilul nu servește, dar vă puteți lipsi de bere). Eu am mai adăugat un sos dulce acrișor și unul asiatic, așa cam cât m-a lăsat mâna, undeva cam la patru linguri, dar să știți că eu am turnat cu sticla. Se găsesc sosurile acestea peste tot, pe la toate supermarket-urile. Am masat bine, bine aripioarele, pe toate părțile, le-am invitat în vas iena, le-am acoperit să le fie cald și le-am dat la cuptor la foc mic cam 60 de minute. Când s-a împlinit timpul le-am luat capacul să se rumenească puțin, însă nu înainte de a le întoarce ca sa se lipișocească pe toate părțile.

Ce a ieșit…mmm…greu de descris în cuvinte. Aripioare rumenite, lipicioase, dulcege, picante, dar nu mult și foarte gustoase. Iar sosulețul care a ramas puțin pe fundul vasului este de lins de acolo, totul se consumă.

Dacă nu vă place mâncarea picantă, puteți pune miere în loc de sosuri dulci-picante-acrișoare și ies și mai lipicioase. Eu am încercat și varianta cu miere, însă pentru gustul meu prefer mai mult picant și mai puțin dulce.

Să aveți poftă!

Frica de oală

Am avut de-a lungul timpului multe frici. Unele mai aberante ca altele. Nu am descoperit între timp elixirul vieții care mă scapă și de frici, dar la unele am înțeles până și eu cât de puerile sunt.

Așa se face că a fost o vreme în care mi-a fost frică de oală. Nu de gătit mă temeam eu, ci de oala sub presiune. Nu am idee ce scop malefic a avut cel care a inventat oala sub presiune, însă cu siguranță ceva, ceva i-a trecut prin cap de a gândit o oală care scoate atâta zgomot de ai impresia că pică o bombă atomică. Nu știu cum ar trebui să facă o bombă atomică, dar mă gândesc că ar trebui să aibă ceva zgomot de avertizare. Ei bine așa ar trebui să sune o bombă, fix ca oala sub presiune. Nu mi-a fost dat să aud dihanie mai zgomotoasă ca această oală.

Și ca să nu credeți că vă las neinformați, ori că vă pun la muncă grea în a căuta ce și cum despre oală că s-a găsit o nebună să scrie pe interneții glorificați ai patriei și să lase și treaba neterminată, vă spun că oala aceasta a fost inventată în 1679 de un francez pe numele lui Denis Papin. Însă populară a devenit în timpul celui de-al doilea război mondial când oamenii au realizat că ajută la economisirea de combustibil gătind în oala sub presiune. Iată că și partea de istorie fu satisfăcută.

Eu am primit cumva moștenire de la ai mei oala sub presiune și este un model vechi, nu ca cele noi electrice care au și funcții de multicooker. Veche domnule. Merge brici, dar are un zgomot de ridică părul pe ceafă. Sau încrețește după caz.

Câțiva ani nu m-am atins de oala asta. Știam ce zgomot infernal produce și îmi era pur și simplu frică de ea. Îmi era frică să o și închid pentru că dacă nu etanșa scotea un zgomot și mai puternic. Aveam mereu impresia că era pe punctul de a exploda.

De când a început diversificarea copilului și reorganizând alimentele care ne intrau în casă, am ajuns să gătesc cărnuri de țară și am realizat că nu pot pierde jumătate din zi ca să gătesc o ciorbă. Moment în care a intrat în scenă ea. Oala sub presiune. Și am luat-o din aproape în aproape cu pași mici. O perioadă am folosit-o doar când era soțul acasă. Dacă era să sărim în aer, măcar să fim toți de față. Dap, atitudine corectă. Apoi am luat poziție și am zis că nu mă face pe mine o oală, așa că doar îi punea capacul și putea să plece în treaba lui. Acum îi pun singură capacul, deși dacă este el prin preajmă încă prefer să mă lipsesc de treaba asta. Parcă tot am impresia că nu etanșează la fel de bine la mine. Frica pândește de după oală.

Este foarte utilă, reduce mult timpul de gătit. Chiar foatrte mult. Însă tot am impresia că mă poate omorî dacă își pune în gând.

Și asta dragii babei este una dintre fricile mele aberante, oala sub presiune. Tare mi-aș dori să citesc poveștile voastre.

Când vreau să mă amuz și nu-mi ajunge prezentul

Când vreau să mă binedispun pe termen lung mă întorc la Ion Pribeagu. Când vreau să zâmbesc și nu mă mai ajută podcasturile recente, tot la Pribeagu revin. Când vreau să zic da domnule, fix ca astăzi, îl iau pe Ion Pribeagu la citit. Uneori și pe Caragiale.

Sună prăfuit și deplasat? Este în regulă, doar am mai arătat eu pe aici pagini prăfuite în alte ocazii.

L-am cunoscut în poezii pe Ion Pribeagu în urmă cu ceva ani, nu prea mulți să fie cam 10, prin intermediul poeziei ‘Pandele‘ și pentru că mi-a plăcut am căutat și altele să văd ce a mai scris. Și a scris multe la viața lui și poezii și piese de teatru și satiră și pamflet cu toate că cele mai neastâmpărate au devenit cunoscute post mortem.

Pe numele real de Isac Lazarovici devine cunoscut sub pseudonimul de Ion Pribeagul după ce a testat mai multe pseudonime pe care le-a abandonat pe traseu. Îmi este cumva ciudă că este cam uitat deși umorist fiind este cel care a dat viață textelor lui Constantin Tănase și mai este și cel care a creat cel mai cunoscut personaj acompaniat de Tango: Zaraza.

Mi-au plăcut atât de mult poeziile acestea că acum mulți ani, pe vremea când nu aveam copil și pe vremea când nici prietenii mei nu aveau copii și nu era nici pandemie și noi ne întâlneam fără griji să pălăvrăgim, să bem să pierdem vremea împreună, într-o seară din aceasta am căutat pe net și am citit multe, multe poezii de-ale lui Ion Pribeagu. Și ce ne-am mai amuzat. Și mă bucur acum că mi-am reamintit pentru că era o amintire care mi se ștersese din memorie deși n-aș fi vrut.

În final las o poezie care mi se pare mie că se potrivește mai bine cu vremurile pe care le trăim azi, un fel de-a râsu-plânsu zilelor noastre sau puțin umor negru de început de săptămână. Altfel spus, căutați ce a scris Ion Pribeagu și citiți-l, vă va binedispune, credeți-mă pe cuvânt.

Povestea omului

În ziua 8-a, Dumnezeu Prea Sfântul,
Care-a făcut şi cerul şi pământul,
Cu soare, flori, lumină, vânt şi ceaţă,
Să-Şi încunune această operă măreaţă,
A strâns vieţuitoarele-n grădină,
De la ihtiozaur la jivină…
Şi om şi leu şi flutur şi măgar
Şi elefant, mamut şi jaguar,

Hipopotam, furnică, zebră, miel,
Lăcustă, armăsar şi porumbel;
Şi arătându-li-se lor, de sus,
A pogorât şi omului i-a spus:

– Tu, Omule, micuţa Mea insectă,
Eşti creaţiunea Mea cea mai perfectă,
De-aceea tu eşti hărăzit, anume,
Să stăpâneşti de acum întreaga lume!

Ocean şi mare, câmp şi deal şi vale
Cu-ntregul nimb de fiori şi de minuni,
Şi-n toate ale tale!…
Vei spinteca văzduhuri şi genuni
Cu transatlantice şi cuirasate
Şi te vei bucura, iubitul meu, de toate:

Fecioare cu ochi plini de primăveri,
Ţi-or procura din amfore, plăceri
Şi vin şi fructe, nopţi cu mii de stele
Şi paji cu-aripi de vis şi peruzele.

Biruitor, a tot ce te-nconjoară,
Vei cuceri a lumilor comoară,
Tronind ca un titan printre titani…
Şi vei trăi-n total: 30 de ani.

– 30 de ani?, răspunse Omul, vai!
Pentru atâtea bunuri care-mi dai:
Comori de vis, de basm şi de festin,
Eu cred, mărite Doamne, că-i puţin!

Mă faci stăpân pe-o lume de poveşti
Şi când să-i sorb nectarul, mă jertfeşti…
Atâtea bucurii şi-atât senin…
E prea puţin, Stăpânul meu divin!

– O fi! Dar mai aşteaptă, zise ‘Naltul,
Am să-ţi mai dau din ce iau de la altul!
Rotindu-şi blând privirea în careu,
Spre Bou se-ndreptă bunul Dumnezeu

Şi-i zise: Tu, pentru că eşti Bou, atunci,
Ţi-am hărăzit cele mai grele munci:
Să tragi la jug, o viaţă de durere,
Să suferi umilinţele-n tăcere.

Cu creierul, tu, să nu poţi gândi,
Cu limba ta lungă să nu poţi vorbi,
Să nu te-mbie nici soarele, nici luna,
S-ai ochii plini de lacrimi, totdeauna.

Nicicând să te-odihnească dimineaţa,
Să ragi, să rumegi iarba, ne-ncetat
Şi ca să-ţi fie viaţa şi mai grea,
Tu, Boule, să fii încornorat!

În suferinţă crâncenă şi mută,
Ca orice Bou, trăi-vei, ani, o sută!
– E prea mult, Doamne! Pentru-atâta jale,
Prea mare-i harul bunătăţii Tale!

Răspunse bietul bou, plin de suspine.
Mai ia din ei şi te-oi slăvi în veci…
– Bine – exclamă Dumnezeu – prea bine:
Dă-i Omului, din ei, vreo 20!

– Ham-ham! se auzi din bălării,
Iar Domnul către câine, rar, vorbi:
– Tu, câine, iată, cât ai să trăieşti,
Să dai din coadă şi să linguşeşti,

Să stai în două labe, tu vei ştii
Şi credincios stăpânului să fii!
Să mârâi şi să muşti pentr-un ciolan
Şi egoist, bănuitor, viclean

Să latri către lună, aiurit,
Să lingi nuiaua care te-a lovit.
Ţinut de unii-n puf, de alţii-n lanţ,
Să fii şi poliţist şi comediant,

Să urli şi să-ţi furi codrul de pâine…
Şi să mori singur, sigur ca un câine.
Şi astfel printre javre şi duşmani
Să-ţi duci întreaga viaţă 40 de ani!

– Ham-ham! (răspunse câinele Grivei),
E prea mult Doamne, zău, mai ia din ei!
– Bine, îţi iau, îi zise Domnul. Treci…
Şi Omului mai dă-i vreo 20!

Veni la rând maimuţa din poveste…
Văzând-o cât de şugubeaţă este,
Eternul Domn al Zărilor şi-al Humii
I-a zis: Tu ai să fii de râsul lumii.

În petice şi cu vopsea pe faţă,
Vei dănţui la circ ca o paiaţă.
Vei face tumbe-n cerc pe trambuline,
Să-şi bată joc copiii toţi de tine.

Zurlie să te caţeri, să faci saltul
Şi să te arunci dintr-un copac în altul.
Să joci, să cazi în cap şi în picioare
Şi dosul să-l arăţi la fiecare…

Te vei hrăni cu ierburi şi castani
Şi-ai să trăieşti… vreo 40 de ani!
– E prea mult, Doamne, şi-s atât de mică!…
A zis maimuţa, cu mişcări zevzece…

– De ţi se pare că-i prea mult, maimuţică,
Din anii tăi dă-i Omului vreo zece!..

Aşa că Omul nostru, cum vă spui,
Trăieşte cei 30 de ani ai lui,
Cei mai frumoşi, cu visul şi avântul
Cu care l-a învrednicit Prea Sfântul.

Iubeşte, înalţă imnuri către soare,
Femei şi vin şi flori şi sărbătoare.
Se-mbată de succes şi de noroc,
Se-avântă-n vraja culmilor de foc,

Trăindu-şi, după cum îi fuse scris,
30 de ani de cântec şi de vis…
Pe urmă-ncepe, lucrul nu e nou,
Să îşi trăiască anii cei de Bou…

Se-nsoară, un indiciu capital
C-a şi intrat în regnul animal.
Face copii şi-n pragul dimineţii
Trage amar la jugul greu al vieţii,

Se îndârjeşte lumea s-o răstoarne…
Şi ca tot boul, poarta-ades şi coarne.
După 50 de ani, de azi pe mâine,
Devine rău şi latră ca un câine…

Viclean şi egoist şi infidel,
I se tot pare că ai ceva cu el.
Te mârâie cu anasâna,
Te linguşeşte-apoi şi-ţi pupă mâna.

Şi bănuie, din toate câte-i spui,
Că vrei să te înfrupţi din ce-i al lui.
Devine, din dinam, degringoladă
Şi, ca un câine, dă şi el din coadă.

Apoi începe, bietul găgăuţă,
Să îşi trăiască anii de maimuţă.
Se-mpuţinează-n trup, încărunţeşte.
Ar vrea să zburde, dar se’mpleticeşte.

Se încovoie, jalnic, ca o drâmbă,
Face figuri frivole şi se strâmbă,
Din şolduri îi atârnă cărnuri vechi.
Îi creşte păr pe nas şi în urechi.

Îi iese-un neg, devine surd şi chel
Şi cei mai tineri îşi bat joc de el.
Copiii chicotesc cu el în cor
Şi mulţi şoptesc c-a dat în mintea lor…

Până-ntr-o zi, cu membrele inerte,
Închide ochii… Dumnezeu să-l ierte!
Aşa că, dacă judeci o lecuţă,
Te naşti un înger blond şi mori maimuţă…

La 4 ani toată lumea moare

Al meu copil are deja 4 ani. La 4 ani viața este grea, frumoasă, curioasă. La 4 ani oamenii au început să moară. Și nu doar oamenii. Mor și gândacii, copacii, animalele. La 4 ani ne jucăm de-a moartea.

Eu cu moartea nu am avut o relație prea bună. Mă bloca mereu gândul la ea, nu îi înțelegeam scopul și nici rolul și nu înțelegeam de ce trebuie să ne naștem ca să murim. Știu, sinistru subiect am ales pentru perioada aceasta.

Între timp, citind, ascultând, căutând am armonizat relația mea cu doamna moarte. Astfel am ajuns să mă pot juca de-a mormântul. Ceea ce nu cred că aș fi putut face acum 6-7 ani. Așa se face că astăzi în joacă mă așez în mormânt, se pune pământ peste mine, încerc să nu mă gândesc la claustrofobie. În joaca de astăzi toți murim. În joaca de astăzi copilul moare frecvent. Este o joacă greu de dus, dar nu imposibilă. Am mai murit și pe la 3 ani, însă așa intens ca la 4 ani nu s-a întâmplat.

Nu s-a întâmplat până acum să am eu o problemă cu ceva pe care al meu copil să nu insiste. Să mă scoată din zona de confort, să mă solicite și să mă facă să mă blochez ca să evoluez puțin. Este în natura copiilor să ne fie profesori mai mult decât vrem noi să le fim lor.

Acum câțiva ani nu puteam nici măcar să vorbesc despre moarte fără să se strângă carnea pe mine, iar acum mă așez într-un mormânt imaginar. Asta da evoluție. Să pot să râd când nu puteam să o fac, să mă pot juca fără să mă blochez, să accept fără să refuz.

Aștept să văd ce jocuri de rol îmi mai aduce viața, în ce etape mai trebuie să îmi încurc papucii, ce cărți să mai citesc pentru a mai evolua puțin din ceața minții.

Nu vă speriați nu ne jucăm doar de-a moartea, jocurile de rol sunt diversificate de la de-a bucătăria la de-a mama și copilul, de la de-a magazinul, la de-a cățelul și stăpânul. Jocuri creative pentru minți odihnite.

Spor la joacă!

portrait photo of a skeleton in a santa hat on
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Teama mamelor de a nu le transmite copiilor ideea de sacrificiu a femeii

De ceva vreme tot citesc pe interneții patriei treaba aceasta cu feminismul, activismul, egalitatea și alte toate cele în care se face referire la femei. Însă și mai des de atât citesc despre teama sau cum să nu faci să transmiți mai departe copilului ideea de sacrificiu al femeii. Și nu doar ideea ci și meteahna. Lucru care este cam imposibil dacă mă întrebați pe mine. Bine, știu nu mă întreabă nimeni și oricum oamenii pot trăui liniștiți și fără să afle părerea mea, însă eu mi-o spun oricum.

Da, femeia face multe! Femeia a făcut din toate timpurile multe.

Bunica. Bunica mergea la toate muncile câmpului și muncile erau multe. Mergea la câmp la prășit de porumb, când venea acasă pregătea mâncarea pentru a doua zi la câmp, se trezea dimineața la 3 ca să lase gospodăria în ordine, să pregătească mic dejun și să pună la pachet tot ce era necesar pentru ziua de câmp. Mergea la tăiat, legat și cules de vie. Mergea când se cosea fânul la pădure la prânz cu mâncarea caldă. În prima parte a zilei gătea și se ocupa de gospodărie iar de la prânz se ocupa de întorsul fânului. În timpul acesta bunicul nu dormea și el mergea la aceleași munci, meșterea prin curte sau hrănea animalele. În schimb nu gătea și nu se ocupa de bagaje și pachete.

Mama. Mama a spălat de mână pentru cinci persoane ani mulți. A gătit pentru cinci persoane oale mari cu ciorbă. A mers ani de zile la serviciu în schimburi, inclusiv de noapte. Când noi copiii am crescut ne ocupam de curățenia casei. Ne ocupam atât de des că ajunsese să mi se acrească de cât scoteam covoarele afară. Nicio vacanță nu începea și nu se termina decât în bătut de covoare și șters de geamuri cu spirt și mobilă cu gaz. Era o dezinfectare și desprăfuire continuu. La un moment dat spusesem că eu când voi fi mare voi avea o casă numai din sticlă să nu îi fac nimic. m-a liniștit mama când mi-a zis că și sticla trebuie ștearsă.

Am ajuns mare și am o casă care este de fapt a băncii și care este absolut obișnuită, niciun geam în plus sau în minus. O casă în care este posibil ca la un moment dat în care eu mă plângeam de mizerie, haos și praf să fi fost mai curat ca în farmacie. Totul era ordonat, așezat, neclintit și nici nu acceptam deranjul. Totul era curat, geamurile erau mereu șterse. Acum, este într-adevăr haos în multe zile, însă este o evoluție, este un mare pas în față acest haos care m-a scos din ghearele perfecționismului. Măcar pe alocuri.

Cum să nu transmit eu copilului meu efectul acesta de sacrificiu al femeii când eu l-am preluat fără să gândesc? Iar treaba aceasta nu are nicio legătură cu inteligența. Că a fi prins în niște programe de care nu îți dai seama nu ține de inteligență. Cât să îi explic eu copilului că într-o casă și femeia și bărbatul pun mâna și fac împreună lucruri când vede în jur multe exemple în care în mare parte femeia face. Cum să îi arăt eu că și un băiat se poate juca cu păpușile, așa cum și o fată poate avea trusă de scule, când este suficient să meargă în locul de joacă și să audă exact contrariul. Bula să fie o soluție? Posibil, nu am de unde să știu, nu am testat-o.

De ce cred eu că nu poate fi oprită o astfel de moștenire? Chiar dacă într-o casă treburile se împart în mod egal, chiar dacă fiecare face câte ceva, există lucruri care sunt făcute doar de mama sau doar de tata pentru că posibil ca unul dintre ei să fie nepriceput în a face ceva sau pur și simplu să nu îi placă.

Și de fapt discuția voiam să o aduc în următorul punct: menajera. Ei bine, menajera este femeie. Întotdeauna. Copilul care va vedea în casă femeie la curățenie va ști din start că este un job de femeie, că este treaba femeii să faca ordine în casă și să spele wc-ul și să șteargă geamul. Chiar dacă mama nu face lucrurile acestea, chiar dacă nici tata nu face, însă cineva face și acel cineva este o femeie. Este naiv să crezi că un copil preia doar ce vede acasă la părinți. Un copil preia și ce vede în afara casei și ce vede în casa proprie la alte persoane care îi trec pragul. Sacrificiul femeii ca moștenire nu poate fi oprit, chiar dacă eu mama nu l-am preluat sau chiar dacă l-am preluat și am învățat să mă debarasez de el, moștenirea generațiilor al căror ecou încă se aude nu poate fi ștearsă printr-un clipit de gene. Nu degeaba se zice că dacă petrece copilul mai mult timp cu bona decât cu mama, acesta va semăna cu bona și nu cu mama, cam așa este și cu menajera. Este acolo în casă, transmite și fără să deschidă gura.

Eu nu spun aici că este greșit să ai ajutor la treabă în casă, cum nu este greșit nici să se împartă lucrurile în casă, însă este nerealist să sper că nu transmit generațiilor viitoare un astfel de program.

Am citit: Dragostea unei femei cumsecade – Alice Munro

Este o culegere de povestiri scurte, opt la număr, independente unele de altele și fiecare cu propria-i viață care se cere destăinuită sau ascunsă într-un ungher al timpului.

M-a cucerit coperta, atât imaginea femeii cumsecade care iubește, cât și colțul tăiat, toate m-au dus cu gândul la o carte de epocă, dar modernă. Da, chiar așa, o carte plină de controverse. Toate poveștile se termină fie în coadă de pește fie au un final grăbit. Toate poveștile au câte o situație, o poveste de iubire a unei femei față de cei de lângă ea, de acceptare și de dăruire. Și fiecare poveste tratează în maniera scriitoarei o situație reală întâmplabilă în viața multor oameni. Voi scrie pe scurt despre fiecare poveste în parte.

Prima poveste estea cea care dă și titlul cărții, Dragostea unei femei cumsecade, este povestea unei infirmiere care își dedică viața îngrijirii pacienților care nu au șanse de vindecare și în care ia naștere lupta dintre corectitudine și utilitatea socială a cesteia. Poate oare o persoană justițiară să acopere o minciună pentru a lăsa o familie să se dezvolte în bunu-i mers?

Jakarta dă titlul celei de-a doua povestiri care evidențiază prietenia dintre două femei și familiile acestora până în punctul în care viața îi separă. După ani de zile, la bătrânețe unul dintre ei reia legăturile cu ceilalți. Să fie oare prea bătrâni și prea târziu pentru a dezbate trecutul?

Insula Cortes este poveste unei tinere familii, mai cu seamă a unei tinere fete care intră cumva sub tutela inadecvată a unei familii mult mai experimentată în ale vieții și vârstei. Reușește până la urmă tânăra să descopere ce-i cu povestea citită în ziar cu ani în urmă în timp ce îl îngrijea pe bătrân?

Doar secerătorii este o poveste de vacanță într-un loc cu amintiri pentru bunica și mama celor doi copii. Vacanța este o poartă de reuniune și redescoperire a legăturilor între toți membrii familiei. Reușește până la urmă bunica să păstreze legătura proaspăt înnodată?

Copiii rămân cu tatăl în cazul acestei povești pentru că mama este cea care pleacă de acasă, din vacanță chiar, cu un alt bărbat care la vremea aceea nu putea trăi fără ea sau departe de ea. Reușește ea să refacă legăturile cu copiii?

Putred de bogată o povestire în care o adolescentă încearcă să fie rebelă, dar aceptată de familie și care la rândul ei încearcă să accepte situațiile în care o pune viața. Reușește ea oare până la urmă să înțeleagă dacă partenerul de lucru al mamei i-a fost și iubit sau doar au lucrat ămpreună?

Înainte de schimbare este povestea scindată dintre o tânără și tatăl său. Când pare că au găsit un liant de apropiere, tatăl moare. Încălcarea legii pentru binele social este un gest de lăudat sau de condamnat?

Visul mamei este povestea unei mamei rămasă văduvă pe care copilul nou născut o respinge în detrimentul unei alte femei pe care o acceptă să îl aline. Reușesc oare cei doi până la urmă să găsească un limbaj comun pe parcursul vieții?

Cartea Dragostea unei femei cumsecade scrisă de Alice Munro este “desăvârșită… miraculoasă prin finețea detaliilor și surprinzător de autentică. (…) Munro dovedește o putere de înțelegere a naturii umane care o depășește cu mult pe a semenilor ei.”

Vine vacanța cu trenul cu muci și tuse deși preferam să fie ăla din Franța și fără muci.

Un an întreg a stat al meu copil acasă. Din martie 2020 până în februarie 2021. În septembrie nu a mers în colectivitate, nu eram sigură, nu aveam încredere în sistem, îmi era foarte teamă de boală. Cum de boală nu am scăpat cu toată precauția mea, la redeschiderea din februarie a reintrat în colectivitate.

Când a rămas acasă anul trecut a colectat și o bronșită care mi-a dat multe griji la început de pandemie. Apoi un an întreg a fost mai ceva ca betonul armat. Niciun muc, nicio tuse, nicio colorare sub ochi ce indică un semnal de îmbolnăvire. În aprilie își băga picioarele în apă rece de munte și se tăvălea prin iarbă umedă și niciun nas nu a curs.

De la redeschiderea din februarie al meu copil a mers în colectivitate în 3 etape. Prima dată a mers două săptămâni. Două săptămâni întregi. Atât de tare m-am bucurat că după astea două săptămâni în care și așa obosisem să mă tot trezesc cu ceas și chiar devreme, mi-a făcut cadou o viroză care a trecut în exact două săptămâni, noroc că ne-a mai prins și o izolare între timp. După această mini vacanță de trei săptămâni a mers trei zile și a venit în viața noastră altă viroză. Bine, aici nu este sigur dacă a fost și ceva răceală sau doar alergie de la ceva ciupituri de la un animal posibil păianjen. Alte două săptămâni de pauză la finalul cărora a mers fix patru zile ca să vină acasă cu muci galbeni vâscoși, visul oricărei mame. Cam așa arată radiografia a două luni de colectivitate comparativ cu un an de stat acasă.

Mersul acesta în colectivitate mi-a adus și mie la pachet aproximativ aceleași boli ca ale copilului. Nu am scăpat de amigdale inflamate, febră, puroi în gât, inclusiv bronșită. Am ratat doar un streptococ ce pare a fi specific vârstelor mici, mare minune că m-a ratat. Iar după ce treci prin covid chiar nu îți mai dorești să treci prin niciun muc și prin nicio tuse, eu clar nu.

Da, da știu colectiviate, e normal, copilul are nevoie de alții ca el și să fie departe de mine și bla bla bla. Și eu am nevoie să dorm noaptea să nu aud tusea aia prin cel mai profund somn, să văd că poate respira fără să se audă tona de muci din nas. Și mai am nevoie să nu bântui pe la ușa medicului de familie săptămânal și nici să cheltui suta de lei în cel mai optimist caz după fiecare vizită la medic. Știți treaba aia cu medicamente gratuite? Nu există. Știți treaba aia cu medicamente compensate? Ei bine, sunt limitate, foarte limitate. Din partea mea, vacanță te salut. Am eu timp în viața asta să mă caut și la cap să văd cât din el mai funcționează cum trebuie.