Am citit: 27 de pași – Tibi Ușeriu

Am citit și am trăit sentimente complexe citind această carte. Am trecut de la empatie, la furie, la nervi, la empatie. M-a făcut să mă gândesc dacă această carte ar ajuta tinerii infractori, cei care au ajuns să cadă destul de jos să găsească în ei puterea de a se ridica.

Acum ceva ani când eram în facultate ni s-a sugerat să ne formăm mâna pe scris. Eu nu voiam să intru în breasla jurnaliștilor, însă nu m-am ferit de ocazii în care aș fi putut învăța orice se putea învăța. Ni s-a spus că putem merge în sălile de judecată, să urmărim procese și să scoatem știri și subiecte din ele, astfel încât să purcedem pe drumul de jurnalist. Ei, da, asta pot să fac mi-am zis, mai ales că nici nu intrasem vreodată în tribunal. Ce să fac eu acolo!? Așa că m-am trezit într-o dimineață cu gândul acesta. M-am învârtit puțin pe la Unirii parcă să îmi fac curaj să intru în tribunal. Era totuși o clădire impresionantă, iar curajul nu a fost un punct forte al vieții mele în general. Am urcat treptele betonate, ușa de la intrare era deschisă, nu m-a întrebat nimeni nimic. în filemele mele nu puteai intra oricum într-un tribunal, dar asta era în filme. Am împins o ușă mare și grea din lemn și am nimerit într-o sală de judecată în plin proces și cu băncile pline. M-am așezat pe ultimul rând pe o bancă încercând să par invizibilă și mi-am scos o agendă și un pix. Pe partea dreaptă unde mă așezasem eu erau famiile acuzațiilor, pe partea stângă erau acuzații. Trei tineri încătușați și legați între ei cu lanțuri care aruncau priviri fugare în spate la cei veniți de acasă și le făceau cu mâna încătușată pe cât de discret puteau. Acela a fost momentul în care m-a apucat o frică teribilă de locul acela, de ce însemna el, de groaza de a fi în situația în care să îmi pierd libertatea. Judecătorul avea vocea aspră și tot certa avocatul care era o femeie tânără și drăguță. La auzul domnișoară dumneavoastră cunoașteți legea sau nu? Ce ați învățat în facultatea aia? Mi-a fost clar că este momentul să fac pași înapoi în coconul sigur. Nu m-am mai întors în sala de judecată și nici nu am mai simțit nevoia să învăț cu orice chip să scriu.

Cam aici m-a purtat cartea aceasta, mi-a evocat amintiri, stări, emoții. M-a dus în trecut, m-a purtat în copilărie. Oare eu cum de nu am luat-o pe drumuri lăturalnice? Aveam potențial. Și eu îmi doream să scap. De frică? Mă bucur azi că viața mi s-a așternut astfel încât să îmi fie bine, iar demonii mei să fie domoliți fără să fac rău altora.

Citind autobiografia lui Tibi Ușeriu nu consider că este un erou, dar consider că putem privi cu empatie într-un om cu voință de fier care a reușit să își schimbe viața și să dea ceva societății care oricum nu a făcut nimic pentru el când era copil abuzat și trăia într-un mediu ostil. Și mai consider că nu este treaba nimănui să îi judece acțiunile pentru care a plătit, cu toate că nu a dus un stil de viață demn de urmat și nici de apreciat.

Nu dă sfaturi în cartea sa, nu spune fă sau nu face, spune ce l-a ajutat pe el ca să supraviețuiască, să trăiască, să reușească în condiții extreme. Este adevărat că dă cam multe detalii despre infracțiuni și sper să nu devină vreo sursă de inspirație pentru tineri naivi și dornici de acțiune, însă oricum surse de informare sunt peste tot pentru cei care au astfel de înclinații. Trecând peste aceste aspecte, cartea este a unui om care s-a crezut invincibil, care a suferit, care a plătit pentru ce a greșit, care s-a reabilitat în colțul său de lume.

În final am să spun de ce cred eu că a avut cartea aceasta un succes fulminant și încă se vinde. Oemnilor le plac dramele. Iar aici este povestea unui om care a plecat în viață din start fără șanse pentru că oricum nu le-ar fi văzut ca să le valorifice. Dacă facem un exercițiu de imaginație și am considera că Ușeriu nu s-ar fi ridicat din propria-i condiție, dar ar fi scos o carte fără happy end, ar mai fi avut același succes? L-ar mai fi admirat lumea? Îmi este greu să cred pentru că suntem o țară care nu ajutăm pe cei care au trecut pe la închisoare să se reabiliteze, ba chiar am fi în stare să îi înfundăm și mai tare. Ușeriu a devenit un fel de erou pentru că a reușit, pentru că s-a ridicat deasupra propriei condiții și pentru asta a fost apreciat.

Ar putea fi o imagine cu unul sau mai mulţi oameni, persoane în picioare, îmbrăcăminte de exterior şi zăpadă
sursa foto: Facebook Tiberiu Ușeriu

Statul încurajează mamele să nu petreacă timp cu bebelușul.

Nu am pus un titlu alarmist de dragul intrigii, doar că așa am văzut eu lucrurile. Ministrul muncii doamna Raluca Turcan a anunțat că va modifica stimulentul de inserție pentru femeile care se întorc la muncă în primele șase luni ale bebelușului, acestea fiind recompensate cu 1500 lei. Rămânând în vigoare și stimulentul de inserție în valoare de 600 lei pentru femeile care se întorc la serviciu cu cel puțin 60 de zile înainte de a împlini copilul vârsta de doi ani. Este un lucru foarte bun în aceeași măsură în care este și un lucru depreciativ și am să detaliez de ce. Punctul meu de vedere, evident.

 Este bine că suntem diferite și că avem nevoie diferite. Sunt femei care în momentul în care devin  mame își doresc mai mult partea profesională pe care o cunosc și unde au control și unde au un teren mai ușor de gestionat. Așa cum sunt și femei care aleg să rămână acasă lângă copil și zece ani ori poate chiar mai mult, cât consideră că este suficient timpul pe care să și-l dedice exclusiv copilului. Fiecare știe în propria-i piele ce este mai bine pentru ea, pentru copil, pentru familie.

De ce consider că este util și o decizie foarte bună: sunt într-adevăr familii care au nevoie de un respiro financiar, care probabil se bazează doar pe un singur salariu și acela intrând în indemnizație scade. Dacă reușesc să aibă grijă de bebeluș celălalt părinte sau bunicii atunci într-adevăr se simte acel respiro financiar pentru o perioadă.

De ce consider că este o metodă foarte greșită: spun toți specialiștii, cunoscătorii, autorii de cărți, experții în dezvoltarea emoțională că legătura cu mama este una benefică pentru întreaga viață a bebelușului și a viitorului adult. Că dezvoltarea fizică și emoțională ține de această conexiune cu familia, legătura cu mama este încă din uter. Un copil mic, are o nevoie imensă de mamă și căruia nu îi pasă de stimulent de inserție, indemnizație, bani și nimic din ce nu înseamnă brațe, hrană, miros matern.

Pe lângă partea aceasta cu conectarea mai este si partea cu oboseala, o exclud pe cea hormonală că acolo se manifestă fiecare mai mult sau mai puțin intens. Oboseala există, bebelușii au fel de fel de solicitări pe timp de noapte, de la hrană, la erupții dentare, dureri de burtă, pavor nocturn. Ai mari șanse ca în primul an de viață să ai multe, foarte multe nopți nedormite la activ sau nopți cu 2-3 ore de somn. Iar ziua în cazul în care ești la serviciu trebuie să fii nu doar activă, ci și coerentă, atentă, concentrată. Un job și un bebeluș simultan sunt două aspect care efectiv te epuizează.

Mie mi-a fost imposibil să mă desprind și la aproape doi ani când trebuia să mă întorc la serviciu, așa că am cântărit, am calculat, am pus în balanță și mi-am dat demisia. Așa am funcționat eu. Nu a fost o decizie ușoară, nici simplă, am pierdut financiar, însă a fost mai important pentru mine câștigul emoțional.

Spuneam la început că suntem diferite și fiecare acționează diferit, îmi susțin punctul de vedere că eu consider că este o măsură a guvernului de a nu încuraja partea afectivă în detrimentul banilor, însă la fel consider și că este o alternativă bună pentru cei aflați într-o mare necesitate financiară.

affection baby barefoot blur
Photo by Pixabay on Pexels.com

Cum poți să te uiți la un film și în loc să auzi vocea actorilor, să auzi o dublare?

Îmi place să mă uit la filme, cum să nu îmi placă, mai ales că avem la un click distanță cam tot ce s-a ecranizat până acum. Am pasiune pentru unii actori. Unii îmi plac fizic cum arată, pe când la alții am apreciat versatilitatea cu care pot intra în fiecare rol diferit. La unii actori sunt efectiv îndrăgostită de vocea lor pe care o pot recunoaște și fără să văd imaginea. Iubesc vocea lui Morgan Freeman care mă calmează sau mă intrigă în funcție de ce vrea să transmită, la fel cum ador și vocea lui Anthony Hopkins, mereu egală ce mă suspendă în visare. Antonio Banderas are o voce sexy cu accent latin, iar vocea lui Jason Statham, ei bine pe aceasta o pot recunoaște și în somn.

Nu îmi pot imagina să mă uit la un film cu acești actori și să îi aud vorbind în română. Să nu am habar cum sună vocea lor autentică. Să nu pot asocia vocea cu personajul.

Până să spuneți că am luat-o pe câmpii și că poate de la atâtea izolări mi se trage, poate fi posibil, poate, însă nu este cazul. Cât a fost soțul plecat, cel care a scris despre italieni, aeroport și aterizări la loc în țara natală, a mai deschis pe acolo pe unde a umblat câte un televizor. Ce să facă în raiul turismului în plină pandemie și cu restricții la tot pasul? Exact, televizor. Au și ei ca și noi filme americane cu James Bond și Fast&Furious, dar toate în italiană. Toate dublate, nimic subtitrat. Cam așa am înțeles că este și pe la nemți. Posibil și în Franța, Ungaria sau Austria. De ce? Nu am idee. Dar mi se pare mare tâmpenie.

Eu când merg într-o țară sunt turist, am traseu, obiective de vizitat, nu deschid televizorul nicăieri, în nicio țară. Nu mă interesează și oricum nu de televizor am timp în concediu, prin urmare deși am trecut prin fiecare dintre țările enumarate mai sus nu am avut niciodată curiozitatea să aflu cum e la ei cu emisiunile ori cu filmele, habar nu aveam până acum că la italieni totul este dublat. Acum în schimb lucrurile au o altă dinamică, pe lângă faptul că soțul nu a mers în calitate de turist, a mai avut și mulți timpi morți pe care a încercat să îi acopere. Cum internetul nu le  zbârnâie așa cum suntem noi obișnuiți, deschizi televizorul, poate și din reflex,  mai auzi un zgomot de fundal așa poate înveți limba chit că nu intenționezi.

Nu este de mirare că oamenii ăia nu au nicio treabă cu o limbă internațională. La noi se spune că împrumutăm tot de la toți și îmbrățișăm obiceiurile tuturor. Eu spun că mai bine așa decât să îl aud pe Tom Cruise cu vocea lui (insert ce actor român vedeți în acest rol), măcar am ocazia să aud exact cum sună vocea actorului pe care îl și văd. Numai zic.

Lăsând deoparte treaba asta cu limba învățată de la filme, că nu este suficient doar să te uiți la un film pentru a învăța o limbă străină, dar tot auzind-o poate ajută la formarea corectă a obiceiurilor lingvistice, dar de ce să depui atâta efort încât să dublezi, să interpretezi, să joci un fel de teatru radiofonic pentru ceva care are deja aceste atribute. Practic jumătate din Europă nu știe care este vocea reală a lui Tom Cruise. Trist.

Gata carantinarea să înceapă carantinarea

Începeam săptămâna trecută în forță cu carantinarea de bună voie și nesilită de nimeni și râdeam cumva mai mult sau mai puțin voalat că vine carantina în toată țara cu miros de primăvară. Speram să rămână o glumă din aceea proastă de om trist care nu are simțul umorului. Dar gluma asta proastă mă împinge în coaste cam cu viteza cu care m-am grăbit să spun că a venit primăvara, dar cu fulgi mari de iarnă.

Astăzi a fost prima zi de decarantinare și m-am întors într-o Capitală înroșită de valul…care val că începem să îi pierdem numărătoarea. Așa mă hăhăiam și anul trecut că am ieșit și eu în oraș și după ne-au închis ăștia de unii au mai văzut lumina zilei doar de la geam. Și anul ăsta la fel, că nu mi-a fost învățătură de minte anul trecut. Am ieșit eu în oraș după un an de îmi arătau fetele cu precizie că ăia de treceau pe lângă noi erau oameni, ceva ce cu greu am văzut în ultimul an. Cred că port ghinion țării ăsteia. Cum ies eu în oraș cum se înroșește harta. Nu mai bine stau eu în sălbăticia mea? Păi nu prea bine că ajung să văd oameni doar în vederi poștale.

S-au gândit bine cinematografele când au spus că nu redeschid pentru a închide în câteva săptămâni că sunt costurile mai mari să se tot joace de-a cinematograful. Iată că deja s-a dat cu praf de închidere. Nici nu știu în punctul ăsta în care ne aflăm și în care ne luptăm pentru supraviețuire pe toate planurile cum e mai bine. Să lăsăm economia să respire fără să ne pese de oameni sau să ținem la viața oamenilor, fără să ne pese de sănătatea lor mintală și fără să știm dacă au ce pune pe masă.

Cu toată vaccinarea care ar fi trebuit să ne aducă speranță și să ne readucă viețile la dorința fiecăruia și ne-am trezit tot în valuri, tot cu teamă, tot cu fereală și cu speranța că nu luăm boala sau că nu reluăm. Ferice de ăi din vârf de munte.

Auzeam de dimineață la radio în drum spre Capitală că Italia a dat drumul pe șine unui tren ATI pentru a ajuta spitalele să nu mai ajungă în colaps dacă vor fi copleșiți de noul val al noului coronavirus, că tot uită să îmbătrânească. Și mă gândeam eu așa în capul meu, noi la ce și unde dăm drumul pentru a mai lua din presiunea spitalelor în condițiile în care nici Balșul nu mai funționează la capacitate maximă după incendiu. Nu prea avem la ce. Sper doar să nu fie adevărată povestea aceea în care oamenii sunt ținuți sedați prin spitale ca să nu deranjeze.

Până la următoarea carantinare mai respir aer de Capitală, chiar și așa poluat cum este el, e al nostru și ne trebuie.

Primăvara într-un pahar

De ce să sărbătorim femeia?

Ei, cu riscul de a fi acuzată de feminism sau de orice, o să las aici scrisă părerea mea personală despre de ce este în regulă să ridicăm femeia pe un piedestal. Și bărbații merită un piedestal că și ei fac foarte multe lucruri și mulți bărbați de azi sunt variante complet diferite a multor bărbați de acum o vreme. Și asta este de bine. Însă astăzi nu despre ei vorbim, doar i-am menționat puțin. Astăzi ridicăm în slăvi femeia.  Fără meschinărie și fără pudibonderie.

Cunosc femeia mamă, soție, angajată, gospodină, fără bonă, fără menajeră, fără ajutor. Femeia care se trezește devreme și se culcă târziu. Femeia care știe ce pijamale îi trebuie a doua zi copilului la grădiniță și femeia care știe unde este token-ul rătăcit al soțului. 

Cunosc femeia mamă, soție, antreprenor, gospodină, fără bonă, fără menajeră, fără bunici sau rude la îndemână. Nu zic eu aici că e bine și minunat să te sacrifici în rol de mamă, sau de soție, sau de angajat, dar așa stau lucrurile. Mulți nu ne permitem financiar să avem ajutor plătit și mai mulți nu suntem obișnuiți să avem ajutor platit. Și să nu credeți că a fi propriul tău șef este ca și cum ai sta degeaba. Nu, nu este. Este mai greu, mai provocator, însă cred că este și mai mulțumitor.

Cunosc femeia mamă, care nu mai este soție, însă care a învățat să umple golul lăsat de un tată cu alte priorități pentru sine. Cea  care aleargă între școală, serviciu, doctor, opționalele copilului, casă și reușește să existe.

Cunosc femeia cu cearcăne sub ochi de ne-somn și oboseală și cu riduri pe frunte de la griji. Care e mamă și când la serviciu sună telefonul de la grădiniță anunțând febra copilului. Care este soție și când este mamă sau angajată.

Dar ce face totuși o mamă atât de extraordinar? Mai nimic. Doar alină, alintă, pupă, iubește. Spune cuvinte multe. Alinătoare și liniștitoare. Înlătură neliniști și aduce zâmbet pe buze. Își dă timpul ei și orele de somn.

Cunosc femeia care nu are copil, dar care își dorește să simt în brațe un pui mic al ei, care se zbate zi de zi între dorință arzătoare și tratamente costisitoare doar să cunoască sentimentul matern.

Cunosc femeia care nu este mamă și care nici nu își dorește să fie și care este sătulă să fie stigmatizată de societate încercând să arate că rolul unic al femeii pe pământ nu este acela de a fi mamă doar pentru că are sâni și ciclu.

Cunosc femeia cu tâmplele grizonante care a devenit mamă când ea încă era copil și a tras de ea într-o lume limitată în gândire fiind crescută limitativ și încercând să îi ofere propriului copil o variantă mai bună asupra vieții.

Cunosc viitoarea femeie, cea care încă nu știe ce putere are în sufletul ei, dar care va afla cu siguranță într-o zi. Cea care are șanse să se dezvolte într-o lume schimbată în bine și cea care are timp să își aducă contribuția și să facă Pământul un loc mai cald pentru alte viitoare femei.

Îmi doresc pentru fiecare femeie să aibă ocazia să fie privită ca pe însăși Universul, să simtă că este pe un piedestal și să știe că este cercul care se închide în jurul alor ei. Pentru că fiecare femeie este unică. Și fiecare femeie merită să știe că este apreciată măcar o zi pe an, dacă este greu să se mențină piedestalul zi de zi.

Călătorie în Italia. Continuarea…

…sau întoarcerea acasa

Am convins soțul și a mai scris un text și despre întoarcerea în țară și condițiile de decolare, respectiv aterizare, în caz că vreți să plecați pe undeva să știți la ce să vă așteptați. Asta sperând că se termină porcăria asta mai repede și atunci informațiile prezentate aici vor fi inutile. Călătoria de data aceasta a fost dinspre Italia spre România și nemulțumirile aferente. Enjoy.              

După mai bine de o luna printre italieni m-am întors acasă. Întoarcerea nu a fost deloc mai simplă sau mai bine zis diferită față de plecare, cu toate că Italia nu e România (cum zicea Băsescu cu iarna și vara…), lucrurile sunt oarecum la fel.

               Am căutat din timp informații referitoare la condițiile de călătorie, documente,  test Covid, izolare. De fapt nu se mai numeste izolare, ci carantinare. De ce oare?

               Informatiile tot pe canalele de știri le-am găsit, cu toate că nici acolo complete. De săptămâna trecută anumite zone din Italia au intrat în zona portocalie, dar știrile nu s-au schimbat. Pe digi24.ro de unde mi-am luat informațiile spunea că Lombardia (respectiv Milano, de unde plecam eu) intra în zona portocalie, dar continuarea informațiilor erau pentru zona galbenă. Oricum se pare că este același lucru din punct de vedere al documentelor și al carantinei. Doar local sunt restricții diferite în funcție de culoare.

               Plăcut surprins am fost de viteza de răspuns la testul Covid PCR. Acesta a fost trimis în maximum 30 de minute în format text cei drept. Adică eu nu ajunsesem înapoi la firma unde îmi desfățuram activitatea și mail-ul sosise. Cu toate că doamnele de la recoltare spuneau că maximum 48 de ore.

               Revenind la test, doresc să subliniez că nici aici nu se dezmint italienii și se prezintă tot cu persoane care nu știu altă limbă decât cea națională. Înțeleg că doamnele sunt și asistente și recepționere și fac de toate acolo (sunt niște corturi improvizate gen drive-in ca la noi), dar interacționează cu diverși oameni, printre care și călători străini. Trebuie să comunice cumva… De comunicat am comunicat tot într-o limbă greu definită… NAME? Si, si… DATA? Data.. (am subînțeles că e data nașterii și nu data curentă)… HERE? No importante… OK, daca tu zici… Și semnătura și ia foaia. Răspuns foarte rapid precum ziceam, iar pănă seara a sosit și mail oficial cu antet, complet, dar nu în limba engleză cum cerusem. Bănuiesc că nu am plătit destul sau nu ne-am înțeles, dar în dreptul rezultatului scria “absente”. M-am gândit că s-or prinde și ai noștri ce înseamnă asta. Cu toate că oricât de stricți vrem să părem, eu cred că oamenii din aeroporturi și instituții ale statului care lucrează în această zonă, știu prea bine traducerile de bază. Asta cu documente traduse în limba țării respective sau în engleză este doar o treabă oficială și de care se pot lipsi. Nu cred că doamna de la Otopeni care primește vreo 10 avioane pe zi cu români din Italia, Spania, Anglia sau Germania nu știe care sunt cuvintele de baza…

Rezervarea biletului de avion a fost mult mai ușor de găsit. Chiar și prețurile au mai scăzut, am plecat cu 170 de euro per bilet și m-am întors cu 70 de euro per bilet. WizzAir cu care am călătorit, a trimis informări și mail-uri în fiecare zi anterioare zborului cu documentele necesare a fi completate pentru zbor și obligativitatea testului Covid. Cu toate că nu toate documentele erau necesare, lucru care mai mult încurcă și mai puțin ajută. Ce a fost surprinzător, că declarațiile de carantinare erau și în limba română și în limba engleză, atașate de câte 2 ori fiecare, dar nu spuneau de ce. Văzând că sunt identice, am ignorat dublurile, dar ce să vezi, era nevoie de declarație în 2 exemplare. Așa că în aeroport am completat încă una.

               Avionul a avut o ora întârziere la decolare, dar am primit mesaje de informare cu aproximativ 3 ore înainte de decolare, ceea ce a fost foarte profi. Au încercat ei o recuperare din întârziere la îmbarcare, dar nu prea a fost posibil, că multe persoane nu aveau documentele în regulă. Chiar vreo 10 persoane au fost refuzate la îmbarcare din această cauză.

               La aterizare la Otopeni lucrurile au fost identice ca la aterizare în Milano. Cozi, scandal, nerespectare rând și persoane. La depunere declarații la cele 3 “ghișee” DSP am stat o oră. Lumea se ducea glonț pe lângă rând în față. Cei mai mulți și mai tupeiști erau dintr-un avion aterizat ulterior din Spania. Treceau pe lângă noi cu pretext că trebuie să ajungă la toaletă, că îi așteaptă transportul, că una că alta, așa o fi, dar prefer să îmi păstrez scepticismul. Când cei de la rând au deschis discuția cu cei de la ghișeu, răspunsul a fost că ei nu sunt autorități/poliție, cu toate că se plimbau vreo 2 agenți pe acolo. După ce reușești să depui declarația de carantinare, ajungi la controlul vamal unde sunt 10 ghișee deschise și normal rezolvi în 30 de secunde.

               Oricum, eu cred că dacă am fi mai civilizați și am respecta regulile, rândul și am fi informați corect, întârzierile și nervii s-ar reduce la jumătate. Dar informarea că îmi trebuie declarație în 2 exemplare am auzit-o în treacăt, verbal dintr-o discuție pe care o avea un alt pasager cu un agent. Nu scrie nicăieri nimic. În aeroport nu scrie nicăieri că ai nevoie de ceva. Test. Declarație… Erau călători care se informaseră că dacă stau maximum 72 de ore în România nu stau în carantină, dar agentul îi spunea că trebuie să demonstreze și el nu avea cum… Cred că informarea lipsește aproape complet. Iar mae.gov.ro este foarte elevat scris și uneori nu este actualizat. Trebuie găsită o modalitate de informare și pentru persoane necunoscătoare, că drept de călătorie avem toți.

white and black road sign on green grass field
Photo by Darli Donizete on Pexels.com

Vine vine primăvara, se așterne carantina-n toată țara…

Ei, exagerez de amorul artei. Nu vine nicio carantină și niciun blocaj total. Sper, chiar sper să fim mai bine și nu mai rău.

Doar că soțul revenind de pe meleaguri străine și neavând test pozitiv în ultimele trei luni, este nevoit să se carantineze cu tot cu testul lui negativ. Iar cum eu sunt simpatică de fel, nu puteam să îl lăsăm singur și îl însoțim în următoarele zece zile de carantinare. Nu-i așa că sunt minunată? Încă zece zile închiși, izolați, ferecați în timp și spațiu. Azi sunt pe poezie.

Am ales să mă rup de realitate de bună voie și nesilită de nimeni. Sper doar să nu se rupă și realitatea de mine. Acum va fi oricum mai bine față de carantinarea de data trecută pentru că acum sunt complet sănătoasă. Și faptul că nu ne-am izolat în apartament face carantinarea mult mai suportabilă.

În vacanța de Crăciun îmi propusesem să citesc multe cărți de care nu aveam timp, cumva să recuperez și să am un boom de cărți pe care îmi doream să le bifez ca citite. Pandemia asta și boala pe care am pescuit-o cumva mi-au dus planurile la punct. Doar cu punct. Acum am alt plan de cărți, altă idee, altfel de abordare din perspectivă de începuturi de lume. Las mai jos poza cu cărțile cu care am început documentația personală.

În altă ordine prestabilită, poate soțul va fi convins să povestească în scris și experiența de la întoarcere în habitatul autohton. Poate. Rămâneți în zonă.

Început de primăvară friguroasă. Mărțișor din suflet.

Acum câțiva ani, pe vremea când umblam liberi și fără constrângeri, am mers la un concert la una dintre cele două săli ale Capitalei, nu știu care că mereu le încurc. Pentru mine sala Palatului și sala Polivalentă reprezintă un mare mister de care unde este. Trecem peste detalii, important este că am ajuns la timp, că la cât de bine stau eu la capitolul orientare în spațiu, uneori este o reală minune că ajung în anumite locuri sau locații.

După cum ziceam, am fost la un concert la care îmi doream tare mult să ajung, îmi place mie tare mult de artista care mi-a încântat auzul acolo în sală. A fost chiar pe data de 1 martie, soțul prompt a achiziționat două bilete ca să nu merg singură. Mi-am invitat una dintre prietene și am purces în ale concertului. Acolo pe scenă Caro Emerald, cântăreața pe vare voiam să o aud și să o văd live și pentru care aș plăti bilet și dacă ar face concert online, s-a chinuit ceva să animeze o sală mare, plină și nedistanțată. Ce nu știa ea este că alesese pentru deschidere o artistă destul de necunoscută la acea vreme, pe Irina Rimes care avea melodii extrem de triste și ritmuri ceva depresive și reușise ca în loc să anime oamenii să îi deprime. Lucru care a făcut munca lui Caro să fie infinit mai grea. Când să plece de pe scenă atunci s-a dezmorțit treaba.

Ca orice artist care vine în România vrea să ne arate că ne respectă țara, limba, obiceiurile și încearcă să învețe câteva cuvinte în limba noastră cu spirit latin și melodios. Așa că a fost informată că este o zi importantă pentru noi, că este mărțișorul, simbolul primăverii, începutul de soare și căldură, lucru care a dus la a ne ura din suflet un la mulți ani de morțișor! Tot e bine că nu a adăugat și mă-tii.

Am apreciat urarea, intenția și m-am bucurat de spectacol. Vă las mai jos cu una dintre melodiile mele preferate urându-vă și eu o primăvară senină cu ritmuri melodioase.