Peripeții de pandemie: România, avionul și țara străină

Soțul meu, cea mai discretă persoană din câte cunosc eu, mi-a oferit acest text, proaspăt ca un ouț, despre experiența lui recentă într-o altă țară. Este clar că iritarea este la cote ridicate dacă și-a rupt din orele de somn pentru acest text. Poate ajută pe cineva, în caz că se mai încumetă lumea să călătorească, unii find nevoiți în interes de serviciu. Soțul a zburat cu compania aeriană Wizz Air în Italia și cu toate că a fost plecat și anul trecut de mai multe ori, lucrurile s-au degradat de la o vizită la alta. Nu doar la noi și nu doar noi ca oameni lăsăm de dorit, fiecare țară are cetățenii ei de care probabil s-ar lipsi fără regrete. Lecturare ușoară.

Pandemia de Covid ne-a ținut foarte mult distanțați sau izolați, însă mai avem nevoie și de călătorii, în cazul meu chiar în interes profesional. Mi s-a părut mai dificil modul de funcționare în acest moment față de precedentele plecări de anul trecut. Pornind de la faptul că sunt multe restricții și nu suntem informați fiind complicat  să găsești tot ce îți trebuie pentru o călătorie în UE și finalizând cu oameni care refuză să iasă din papucii naționali pentru a se înțelege cu semenii lor de peste hotare. Am căutat zile întregi actualizări pe site-urile instituțiilor noastre de stat (https://www.mai.gov.ro/ ; https://www.mae.ro/travel-conditions/3711), informații referitoare la zonele mele de interes (pentru că urma să mă deplasez în mai multe zone ale Italiei) și nu am găsit. Nimic util. Au fost momente în care actualizarile pe site-urile unde ar fi trebuit să găsesc informații corecte  erau cele de cu 2 săptămâni înainte, inutile pentru că realitatea din teren era alta. Înainte de Crăciun am găsit informația dorită și actualizată pe un site de știri, mai exact pe digi24.ro.

După ce am reușit de am găsit informațiile legate de călătorie (pe aceste site-uri: salute.gov.it ; viaggiaresicuri.it ; esteri.it), de restricții și ce documente îmi sunt necesare, am început să caut biletul de avion, acestea fiind foarte puține și la prețuri de până la 5 ori mai scumpe decât înainte de pandemie, iar dinamica valorii biletului variază și chiar se dublează de la o zi la alta. Bilet pe care anul trecut în vară l-am luat cu 50 euro de pe o zi pe alta, acum l-am găsit cu 250 euro. Asta daca îl găsești, pentru că sunt foarte multe zboruri anulate și locuri puține.

La compania pe care am ales-o (de fapt pe zona de Europa zborurile LowCost sunt într-un fel împărțite, anumite rute la anumite companii și atunci nu ai ce să alegi) am fost nevoit să aștept un zbor mai bine de o săptămână  ca să fie un preț rezonabil, nu la nivelul de anul trecut, dar acceptabil. Dar, compania nu m-a înștiințat referitor la condițiile de zbor și de restricții, decât după ce am achiziționat biletul. Ce rost are să afli ceva înainte, dacă pe urmă nu mai vrei bilet. În săptămâna care a urmat până la momentul călătoriei, compania mi-a trimis 3 email-uri în care se regăseau condițiile de călătorie și documente pe care să le printez, să le completez și să le am asupra mea pentru orice eventual control. Doar că documentele au fost neactualizate și unele doar în limba țării în care am călătorit. Limbă pe care chiar nu o cunosc, dar asta se pare că a fost problema mea, ori pandemia ne-a făcut brusc naționaliști. Având în vedere că ei au aproape monopol pe această rută, consider că ar fi fost corect să traducă sau să completeze în paranteze ajutătoare rubricile care trebuie completate. Mai mult, avem consulate și ambasade în fiecare țară care s-ar putea ocupa de aceste aspecte astfel încât să fim și noi informați. Și mai ales să fim informați corect.

A venit și ziua zborului… în aeroport la control și la check-in: pustiu. Aproape tot aeroportul Henry Coandă este pustiu și în mare parte în beznă din lipsă de turiști/călători. Dar, la cele câteva porți unde se așteaptă pentru îmbarcări, este buluc. Avioanele folosite momentan sunt cele mari, bănuiesc că trebuie să suplinească și zborurile anulate, iar respectul pentru clienți, distanțarea și siguranța cred că au fost uitate în alte avioane. Poate în cele rămase la sol.

Revin la călători și la documente. Eram înarmat cu vreo 6 documente printate, test Covid în 2 exemplare (tradus și în limba engleză), documentele pe care le-a trimis compania aeriană, plus un document luat de pe un site al țării în care doream să călătoresc. În avion  pe la jumătatea zborului asistentele de zbor ne-au dat o hârtie pe care să o completăm pentru a o înmâna la controlul vamal. Adică alt document tot în limba țării în care mergeam cu precizarea că din ce aveam la mine nu îmi va folosi decât testul Covid. În stilul românului descurcăreț, cum spunea Toma Caragiu “n-ai pe cineva, care știe pe cineva, care cunoaște această limbă…”, ne uităm unii la alții, copiem unii după alții, întrebăm în stânga și în dreapta cine cunoaște traducerea… și în sfârșit reușim, convins fiind că nu este totul corect. Aveam să aflu mai târziu cum stau lucrurile de fapt.

 În momentul completării hârtiei  s-au iscat adevărate controverse la bordul aeronavei. Adevărul este că și întrebările, dacă or fi fost corect traduse, lăsau loc interpretării mai mare decât distanțarea socială.  Exemplific, “locul de unde ați pornit călătoria” – unii spuneau că trebuie în amănunt trecută adresa, “locul unde se termină călătoria” – de asemenea erau voci care spuneau că doar orașul nu este suficient și trebuie inclusiv numele și adresa exactă a hotelului (în cazul meu) sau “data, ora și locul completării” – x.01.2021. Ora completării? Care oră, a aterizării, a depunerii declarației? „Locul completării?” –  34E la geam (locul meu din avion)? Până la urmă am lăsat-o așa cum am considerat, că voi desluși eu lucrurile la aterizare.

După 20 de minute întârziere la aterizare din cauza condițiilor meteo, ne transportă autobuzul (că pentru zboruri LowCost din România nu avem loc premium cu burduf în străinătate) și ce să vezi nu avem unde să coborâm. La ora 22.00 erau la ghișeele de declarații aproximativ 200 de persoane. Oamenii așezați la o coadă șerpuită ghidată printre stâlpișori cu bandă elastică de un domn care vorbea doar în limba natală (am mai zis că nu știu italiana?). Și dacă nu erau suficienți oameni care așteptau să iasă din aeroport și nu eram destul de înghesuiți (normele nu sunt ignorate doar la noi în țară), au mai sosit 3 autobuze cu alti 100 de pasageri care au aterizat cu alt zbor cu multe persoane gălăgioase, familii numeroase și cu copii mici. La început a reușit polițistul să mențină o ordine, dar apoi a dispărut în treaba lui lăsând la voia întâmplării buna organizare și bunul simț. Moment prielnic pentru ultimii sosiți în aeroport care au dat din coate (poate aveau ceva rude în România de știau medote) și au reușit să avanseze dintr-un pas cât alții în 20 de minute, dovada că nu doar românii fentează pe contrasens. Noroc cu un alt polițist care și-a făcut simțită prezența și care ne-a lămurit în graiul italienesc că ce am completat până în acel moment la hârtii și hârtiuțe nu este de actualitate, motiv pentru care s-au dat din mână-n mână alte foi de completat. Tot în italiană. Resemnat că nu înțeleg nimic din ce se întâmplă și nici ce scrie acolo, aștept să ajung la ghișeu. După 2 ore de stat la coadă, timp în care 50-60 de persoane din spatele meu au ajuns în fața mea, am ajuns la ghișeu și am rugat-o pe doamna de acolo să mă ajute să completez, arătându-i foaia necompletată pe care o primisem. Ne lămurim repede când se decide să mă întrebe dacă le cunosc limba și primesc o nouă și ultimă hârtie de completat în engleză de data aceasta.

După alte 20 de minute reușesc să trec și de control pașapoarte, tot cu (ne)respectarea rândului.

Iar în săptămânile pe care le-am petrecut până acum aici, mi-a fost foarte greu să comunic cu persoanele întâlnite. Dintre toți recepționerii (am înnoptat în 3 hoteluri până acum și la fiecare hotel am întâlnit cel puțin 2-3 recepționeri), 2 taximetriști, 2 controlori bilete tren, 5 ospătari/delivery boy, doar unul știa o limbă internațională. Și aici mă refer doar la persoane care intră în contact cu călători sau cu turiști.

VA URMA…poate

white and black road sign on green grass field
Photo by Darli Donizete on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Am citit: Viața mincinoasă a adulților – Elena Ferrante

Mi-am făcut cadou de Crăciun această carte în speranța că în mini vacanța de sărbători o să mă delectez cu niște lectură ale autorilor mei preferați. De unde să știu eu că mă covidez și că n-o să citesc nici măcar un rând din nicio carte. Ei, detalii că până la urmă eu tot am reușit să citesc în momentul în care m-am scuturat de covid ca de o haină nedorită.

Viața mincinoasă a adulților, aflu direct de pe copertă că, a fost scrisă de Elena Ferrante imediat după tetralogia napolitană. Marketing-ul de altfel funcționează bine și cărțile ei sunt împărțite în cea de dinainte de tetralogie, cea de după tetralogie și tot așa.

Este o carte bună, ca tot ce scrie Ferrante de altfel. Chiar dacă temele ei se repetă în tot ceea ce scrie și acțiunile se desfășoară în Napoli în mare parte, tot nu mă pot sătura de modul în care scrie. Așa mult îmi place mie că din moment ce am pus mâna pe orice carte de-ale lui Ferrante nu mai reușesc să o las din mână până nu o termin. Bine, realitatea este că fac pauze, nu am cum să mă cufund doar în cărți și atât. Deși uneori mai visez la câte o cură din asta în care sunt eu și cartea într-un spațiu stop timp.

În cartea aceasta Ferrante prezintă o adolescentă educată provenită dintr-o familie cu educație chiar dacă unul dintre părinți provine de la marginea societății și a muncit să ajungă educat și respectat. Copilul cunoscând doar mediul de acasă își dorește să interacționeze cu familia extinsă și ne-educată a  tatălui. O poveste despre transformarea unei fete din copilă în adolescentă. Despre frământări, despre neînțelegerea dintre generații. Despre iluzia și deziluzia frumuseții. Personajul principal feminin află de la o vârstă fragedă ce este minciuna. Învață cum să o recunoască și cum să o deosebească. Își dă seama că lumea adulților fără minciună mai că nu există. Că se minte din politețe, din complezență, din teamă, din rușine, din iluzie și din deziluzia de a păstra aparențe.

În fiecare carte a Elenei Ferrante regăsesc completări ale personajelor din celelalte cărți. Și oricât m-aș gândi că alt scriitor nu ar putea să facă lucrul acesta și să perpetueze temele și proprietățile personajelor de la o carte la alta, Ferrante reușește cu grația unui scriitor care are un aparte talent al cuvintelor.

Accentul în carte este pus pe efectul în lanț pe care îl au minciunile asupra vieților celor din jur, însă mai ales asupra copiilor care își însușesc vorbele direct pe suflet. Vorbe care uneori îi urmăresc toată viața. Discrepanța cu care adulții spun nu minți! În tot cazul, nu ne minți pe noi. Însă ei procedează pe principiul fă ce spun eu, nu ce fac eu.

Când aveam paisprezece ani făceam pregătire la română cu un profesor pe care l-am îndrăgit tare mult. Pe lângă faptul că mă pregătea pentru examen, mă pregătea și pentru viață fără să fie intruziv și sfătos. De la el am învățat că dacă vrei ca al tău copil să nu te mintă ar trebui să nu îl minți nici tu pe el și nici pe alții, astfel încât să aibă exemplul practic de la tine. Era în perioada în care părinții noștri trăiseră deja treizeci de ani în comunism, iar obiceiurile obținute atunci au fost păstrate pentru totdeauna. Așa că o minciună nevinovată de genul celor în care auzeam “du-te și spune că nu sunt acasă” sau “dacă mă caută cineva să spui că dorm” și altele asemenea auzeam frecvent. În același context auzeam și povețe despre cum nu este bine să minți și cum nu este corect. Foarte educativ. În timp, citind, am învățat să îmi schimb obiceiuri și să învăț să creez o variant care să îmi placă și mie. Am învățat să mă caut ca să îmi placă și mie de mine. Despre căutarea de sine este și Viața mincinoasă a adulților. Este foarte potrivită pentru cei care au acum copiii adolescenți chiar dacă nu este o carte psihiologică, este totuși despre trăirile unei adolescente.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

De ce? De ce? De ce?

Am găsit cărțile acestea, la editura Casa seria Junior, care răspund la câteva întrebări atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari. Ca orice carte destinată copiilor care lămurește câte ceva și pe părinte. Sunt recomandate categoriei de vârstă 2-4 ani, dar ca de obicei, depinde de cooperarea fiecărui copil. În colecția editurii sunt mai multe cărți pentru aceeași categorie de vârstă, însă eu le-am ales pe cele zonei noastre de interes.

Am avut ceva îndoieli pentru că nu știam dacă al meu copil va mai fi interesat de genul acesta de carte, însă am fost foarte surprinsă să constat cât de acaparat a fost de paginile cartonate și colorate.

După aproape două săptămâni de citire, răsfoire, discutare, dezbatere am găsit „sertărașe” nedescoperite de prima dată și fiecare a fost un motiv de bucurie pentru că tare mult i-a plăcut copilului să descopere alte imagini sub cele de pe pagină.

Cărțile sunt despre emoții, despre validarea acestora, despre temerile pe care le au cei mici. Despre ce înseamnă să împarți, să îți ceri scuze. Despre faptul că este normal să te și superi pentru că nu este nimeni zen absolut pe lumea aceasta. Sunt utile în familiile cu frații care își împart jucăriile și părinții deși nu ar vrea. Mai vorbim pe baza lor și despre ceas, zile, luni, anotimpuri, toate lucrurile acelea care dau bătăi de cap la o vârstă mică.

Noi discutăm foarte mult când le citim și le citim zi de zi prin rotație de mai bine de două săptămâni. Temele propuse în cărți ne permit de fiecare dată o altă abordare. Cel puțin la nivel teoretic știm cu toții cum ar trebui să se desfășoare lucrurile.

Greu de crezut, dar de la un timp este chiar posibil și real un moment de relaxare fără copii activi.

Izolarea m-a ținut departe de cartier, însă acum îmi iau revanșa.

Am stat izolată atâta timp și implicit departe de lume, dar mai ales departe de lumea dezlănțuită a cartierului. Practic m-am retras în bula mea lucru care mi-a dat impresia că trăiesc într-o lume civilizată, calmă, cu bun simț, cu respect față de cel de lângă tine. De la înălțimea apartamentului în care locuiesc se mai auzea doar decibelul rătăcit de la câte un vecin care încurca apartamentul cu clubul. Se mai întâmplă și confuzii. Am auzit că de la pandemia asta ni se trag acum toate ponoasele.

Am ieșit din casă de ceva vreme, chiar dacă nu eram in cea mai bună formă a mea, am cam tras de mine pentru că era necesar. Și mi-am dat seama că mi-a fost dor de cartier. De aerul ăsta mohorât și trist. De toți rahații împrăștiați pe peste tot de la ploaia aceasta de iarnă care mă induce în eroare că nu mai știu dacă este iarnă, toamnă, primăvară, așa cum mă induce în eroare trotuarul care pare sigur, dar pe care nu am pe unde să calc. Ba mașini, ba rahați, ba gunoaie. Cum să nu îți placă așa ceva? Aproape că nu îi înțeleg pe cei care s-au retras la case și mai ales la țară pe lângă Capitală. Cum să nu îți placă la bloc? Cum să vrei să pleci dintr-un cartier atât de divers și de ofertant în ale comediei, exagerării, ridicolului și băgatului în seamă.  Am mai zis eu pe aici că în al meu cartier oamenii sunt campioni la băgatul în seamă.

Acum ceva vreme când era afară o căldură de aproape te pregăteai să faci plajă și nu să pui cinci cojoace pe tine, al meu copil era în programul de primăvară. Un adevărat afront în acest cartier. Nu avea căciulă pe cap, nici mănuși în mâini și mai avea și geaca descheiată. Traversând pe trecerea de pieton ca niște persoane civilizate unde ne înscriem cu succes, aud o voce care strigă insistent în urma mea să îi pun copilului căciula pe cap că se îmbolnăvește și este grav ce am făcut eu. N-am apucat să termin traversarea că doamna în cauză mă ajunge din urmă și își continuă tirada. I-am spus civilizat să își vadă de treburile proprii că ale mele sunt treaba mea. Iată că pe oamenii ăștia băgăcioși nici apocalipsa lui George Bonea nu le schimbă năravurile.

În altă zi când mă întorceam din parc se auzea în atmosferă o doamnă care țipa și certa pe cineva. Mă gândeam că cine știe ce mamă și-a ieșit din pepeni și a cedat impulsului de moment și a început să zbiere la un copil mic ce își ține capul plecat în timp ce îl ține de mână ca să nu aibă scăpare, dar mintea mea ilustră a fost înșelată. Zbieretele erau într-adevăr de la o doamnă însă nu erau îndreptate către un copil, ci către un câine. Doamna îl ținea de lesă și îl întreba tare ca să audă și câinele că este lucru știut că au probleme cu auzul, de ce avea un anume comportament neacceptat. Câinele se uita la ea și dădea voios din coadă semn că este profund afectat de comportamentul stăpânei lui.

La poștă! Ah, cum să uit eu de poștă? Acest loc aproape magic unde se întâmplă minuni zi de zi. Asta ca să rămân în registrul boem și să nu îmi scape circ. Înainte de pandemie când intrai în poștă practic te atașai de grupul deja format acolo de aveai impresia că sunt lipiți între ei așa de înghesuiți erau. Acum de când cu pandemia poșta este aerisită, sunt oameni doar la ghișee, coada este semidistanțată afară fie ploaie fie vânt. La recenta vizită la poștă – aș fi vrut să spun ultima vizită, dar nu are rost să mă mint – erau acolo doi oameni în etate (cum altfel) cu aceeași problemă: așteptau niște bani care nu ajunseseră și asta era clar din vina angajatului poștei pentru că nu voia să le dea banii. Nu știu exact cât a înercat să îi lămurească, cât le-a explicat sau câtă răbdare a avut (de parcă oamenii ăia au avut vreodată răbdare), cert este că eu am ajuns în momentul în care strigătele erau înălțătoare. Doar este lucru știut că la noi până nu urli puțin la cel din fața ta nu ești cineva. Până am plecat eu nu se rezolvase nimic, iar replica angajatei a fost de un real profesionalism: nu am banii, ce vreți acum, să îmi dați și două palme?

Vă rog nu vă îngrămădiți să vă mutați în cartierul în care locuiesc eu că suntem și așa prea mulți.

woman in gray tank top
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Zăpada atunci și acum.

Am ieșit ieri cu copilul la fleșcăială zăpadă și ne-am bulgărit cu o zăpadă semi înghețată, semi fleșcăită. Ba chiar a ieșit și un înger în mai multă apă și mai puțină zăpadă. Noroc cu hainele astea impermeabile că poate și copilul să se bucure de zăpadă. În fiecare iarnă zăpada este din ce în ce mai puțină și mai scumpă la vedere de mă tot gândesc dacă  peste ani cei din generațiile viitoare vor merge în alte țări ca să vadă și ei zăpadă în viața lor. Asta sperând că va mai fi pe undeva. Dacă nu, Antarctica în expediție.

Când i-am schimbat mănușile copilului că se udaseră – mănușile  nu copilul – m-am transportat instant în copilăria mea. De altfel mă întorc frecvent în copilăria mea prin prisma copilăriei copilului meu.

De data aceasta mi-am amintit cum era când ieșeam noi afară acum douăzeci și mai bine de ani. Stăteam mult afară, cu orele și nu aveam haine impermeabile. Zăpada era zăpadă. Dacă ne puneam mușchii la treabă făceam de un mini munte pe post de derdeluș. Să nu mai spun că puteam construi cazemate fără problemă că aveam din ce.

Am auzit la un moment dat acum câțiva ani o doamnă doctor pediatru care era foarte supărată că acum 15-20 de ani stăteau cei mici afară câte 3-5-7 ore fără întrerupere inclusiv iarna când era frig, pe când acum stau afară cel mult o oră dacă o stau și pe aia. Da, însă când eram eu copil eram pe stradă mulți copii și mai mari și mai mici, fără trafic auto și fără părinți. Nu stătea nimeni cu noi pe stradă 5 ore. Pe când acum nu mă țin balamalele pe mine să stau cu copilul afară 5 ore. Chiar nu pot.

Revenind la zăpada noastră, îmi amintesc cum nimeni nu intra în casă până nu era chemat/strigat. Să intri în casă fără să fii chemat era o greșeală capitală. Că nu știu cum se făcea că dacă stăteam atâtea ore afară în zăpadă nu își punea niciun părinte întrebarea că am fi uzi, înfrigurați, infometați, deshidratați, însă în momentul în care ne vedeau în casă și ne luau hainele la control nici că mai ieșeam. Nu am înțeles niciodată de ce nu ne lăsau să ne schimbăm, nu ne hrăneau, adăpau și ne deschideau ușa. Te prindeau în casă, vedeau că ai mănușile o combinație de gheață cu zăpadă întărită și te sechestrau la căldură. Așa că de sete lingeam zăpadă, iar de foame tot zăpadă și jumătate de zi stăteam doar afară. Și pe bună dreptate, ce să fi făcut în casă? Jucării nu prea aveam, jocuri nu prea știam și cam tot ce nu avea legătură cu școala trebuia tratat cu delicatețe ca să nu supărăm. Dacă ne plictiseam și ne apucam să jucăm cărți, mai bine ne apucam de niște exerciții la matematică dacă jocul dura mai mult decât se derula în mintea unuia dintre părinții autoritari. Pe când acum lucrurile sunt diferite, copiii au foarte multe activități în casă. Unii chiar preferă să stea mai mult în casă decât afară unde este frig.

Deci, azi o mai fi ceva zăpadă afară? Măcar pentru o oră că sanie și așa avem ca să infrumusețeze balconul.

cold snow wood man
Photo by Yan on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Încă una despre Moș Crăciun și sper că și ultima

Este despre mine, nu despre alții că nu știu cum funcționează fiecare și nici cum gandește fiecare și nici nu cred că vreau să știu în acest moment. Am mai spus eu pe aici că nu îmi place personajul acesta creat numit Moș Crăciun. De fapt îmi plac figurinele, poveștile, filmele și chiar și desenele cu și despre subiect și personaj atâta timp cât știm toți că fantezia e fantezie și realitatea e realitate. Nu mă deranjează nici că al meu copil are prieteni imaginari chiar dacă fac parte tot din domeniul fanteziei. Știu că este o etapă care va trece. Da și treaba asta cu Moș Crăciunul va trece pe măsura anilor, însă este foarte posbil să se lase cu supărări, cu m-ai mințit și cu dezamăgire. Posibil, nu spun că și neapărat. Ori că toți trec prin asta. Pur și simplu nu îmi place minciuna asta. Uite, eu îmi bat capul atâta timp, iscodesc, întreb, caut, studiez zeci de site-uri sau magazine și la final își atribuie toate meritele un bărbos inexistent.

Eu doar cu Moș Crăciun care aduce cadouri am o problemă, cu restul nu. Împodobesc casa și bradul încă de la începutul lunii decembrie, îmi plac foarte mult decorațiunile și îmi place enorm să decorez. Anul acesta sub brad a fost și un set de lampioane care între timp au fost agățate într-o anume cameră. Am lăsat lampioanele aprinse pentru că ne-am trezit dimineața foarte devreme și era o lumină difuză, feerică. Deci, poveste.

Toate cadourile tuturor celor din casă ajung sub brad. Păstrăm mister până la capăt. Îmi place povestea, îmi place misterul, îmi place să îmi surprind familia, să le văd bucuria când despachetează. Și mai ales, îmi place să primesc codouri. Dacă nu îmi place Moș Crăciun nu înseamnă că scot totul din context și arunc la gunoi tot pachetul.  Nici Moș Nicolae nu îmi place, însă și acolo cadourile se pun tot în ghete așa cum am moștenit tradiția. Nu mă deranjează aceste obiceiuri, ci minciuna creată în spate. De ce să vrei ca al tău copil să atribuie unui personaj tot efortul tău? Nu vrei să auzi de al tău copil: wow mi-ai luat exact ce mi-am dorit! Zic.

În concluzie, nu îmi place Moș Crăciun, dar îmi place să primesc cadouri și să ofer cadouri. Îmi place surpriza și îmi plac căutarea și frământarea pentru găsirea celui mai  bun cadou.

Aviz celor care au impresia că dacă nu îi spui copilului că Moș Crăciun există îi strici copilăria, povestea, magia, lumea feerică și implicit viața. Nu îmi place când citesc pe undeva că sunt oameni cărora le este milă (da, chiar millă) de cei care aleg să fie diferiți fără a deranja pe nimeni în fond. Poți aduce magie în viața copilului și fără să îi spui o tonă de lucruri neadevărate jurând că e real tot ce spui tu. Dacă nu e ca altul nu înseamnă că este rău. Că mâine-poimâine ne întoarcem la barză și zău că nu este ceva bun.

Fiecare alege ce povești să spună.

man in santa claus costume
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Am citit: O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu

Am încheiat anul cu o carte scrisă de autor român și am început anul în aceeași notă.

Nu am citit până acum nimic scris de Rodica Ojog Brașoveanu și adevărul este că nici nu știam despre ea mare lucru. Dar mă bucur tare când descopăr cu încântare scriitori români care scriu cărți care abia așteaptă să fie citite.

Știți cum este cartea aceasta? Numai bună de citit acum. Bine înfofolită într-o pătură groasă în fața unui șemineu pe un balansoar care se încăpățânează să nu se balanseze. Cu o cană mare cu ceai de iarnă, fierbinte lângă și cu această carte în față. Să fie zăpadă multă afară. Zăpadă din aceea care scârțâie sub tălpi când calci greoi pe ea. Și un ger care îți șfichiuie obrazul când te prinde cu fața golașă.

Așa este cartea asta. Moale, caldă, intrigantă, ca o doamnă în etate care încă te servește cu cafea și cu dulceață pe farfurioară ca în vremurile de care mai citim doar prin cărți, unele chiar pline de praf.

Și stând așa bine înfolfolită în pled aflu despre Mircești, despre craiul Dragu, despre soția sa Anca, despre Colonel, despre Mirciulică și toate personajele creionate de Rodica Ojog Brașoveanu în cartea aceasta numită O toaletă a la Liz Taylor și care este a șasea carte din seria Melania Lupu. Știu încep și eu cu finalul, dar așa mi-a picat în mână, trebuia să mă documentez mai bine înainte de achiziție. Însă chiar și așa, poate fi citită ultima carte din serie. Există câteva trimiteri la celelalte cărți, însă povestea în sine este independentă de celelalte povești și poate fi citită fără să ridice probleme.

Romanul este unul polițist, are intrigă, are anchetă, are o ușoară aventură și multă supoziție. M-a dus cu ușurință cu gândul la ecranizarea după Enigma Otiliei a lui Călinescu. Lumea bună și restul, artă cu nume grele, cei de sus și cei de jos în societate. Amantlâcuri mai mult sau mai puțin cu perdea. Aparențe mai mult sau mai puțin păstrate. Și o crimă de deslușit.

M-a prins cartea, este ușor să te lași purtat de poveste, nimic complicat, deși la un moment dat te întrebi cine este ucigașul care a curățat lumea de un misogin deșănțat că de-aia îi zice carte polițistă. Misterul nu rămâne nedeslușit până la final și misterul se risipește între paginile ușor gălbui. Iar portretizarea personajelor întregește povestea expusă.

Dați o șansă cărților de autori români. Eu mi-am propus ca anul acesta să înclin balanța mai mult în favoarea lor, vom vedea dacă îmi și iese.

Citiți. Nu doare ba este chiar plăcut.

[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Am nouăsprezece grade în casă și îmi îngheață mâinile, nasul și picioarele

Știu că unii se simt bine la temperaturi scăzute, însă nu este cazul meu. Nu îmi place nici să scot limba de căldura la 45 de grade. Însă da, chiar îmi place iarna în casă să fiu îmbrăcată comod și lejer. Nu îmi place să fiu cu 7 țoale pe mine, nici cu polar, nici cu ciorapi flaușați ca să îmi conserv temperatura corpului. Îmi place să fiu în tricou cu mânecă scurtă.

Mai toată iarna cât a fost ea până acum au fost 19 grade în casă. În unele camere chiar 18. Sufrageria este mai călduroasă pentru cu nu este niciun perete afară și mai încălzesc puțin și devicer-urile pe care le avem pornite. Însă ca să cresc temperatura la 21 sau chiar 22 de grade și asta doar în sufragerie a fost nevoie să pornesc aerul condiționat. Asta în contextul în care până la gerul acesta recent, iarna a fost destul de blândă. Poate dacă și blocul ar fi reabilitat termic temperatura aceasta de acum ar fi diferită în plus fără întervenția aerului condiționat. Cel puțin sper ca reabilitarea aia să nu fie în van.

Totuși să ținem cont că în astfel de apartamente locuiesc foarte mulți oameni vârstnici cu probleme de sănătate și care resimt frigul altfel. Clar au nevoie de mai mult de 18-19 grade. Dar de ce să ne gândim și la ei? Să se adapteze până la urmă, chiar așa.

Nu se pune problema să mă încălzesc cu o baie fierbinte că și apa e tot așa cam cum e și căldura. Când e, când nu e. Ia ghiciți spre ce înclină balanța?

Pe de altă parte că tot vorbim de democrație (destul de alterată în ultimul an, dar intru în altă discuție) și dacă tot plătesc un serviciu, aș vrea să și aleg. Aleg eu ce temperatură să am în casă. Aleg eu dacă vreau să am 19 grade sau 25 de grade în casă. Și prefer să nu fiu atenționată pentru că mă plâng când un sistem întreg a fost lăsat în paragină ca acum să sufere o întreagă populație urbană. Și nu este corect nici să mi se spună acum să am răbdare când răbdare am de zeci de ani. În speranța că reabilitarea chiar va fi eficientă (nu ca la blocuri) și tot se estimează un timp al lucrărilor care se întind pe 16 ani. Deci, cum e cu răbdarea? Că în 16 ani până și al meu copil este major.

Asta este în contextul în care Primarul Capitalei a spus ca răspuns la plângerea unei doamne că are 19 grade în casă că în alte țări aceasta este o temperatură optimă. Apreciez reacția promptă a lui Nicușor Dan care a explicat ce a vrut de fapt să spună. Este bine că nu lasă loc de interpretări ulterioare, însă nu s-a înțeles nimic greșit, s-a exprimat foarte clar. Aveți întreg articolul aici și intervenția ulterioară a Primarului.

Înțeleg că s-a săturat de plângeri, este normal ca în 3 luni să nu poată rezolva ce s-a lăsat în paragină timp de 30 de ani, însă este necesar ca și el să înțeleagă că și noi suntem sătui de această situație și pe lângă pandemia asta care ne sufocă încet și sigur, plus restricțiile aferente, plus statul destul de mult în casă, să mai și tremuri este prea mult. Așa că da, deși situația aceasta nu este din vina Primarului actual, nu are altceva de făcut decât să suporte plângerile și criticile aferente pentru că oamenii sunt pur și simplu sătui.

Concluzie nu avem, doar așteptări: să vină primăvara!

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]

Am revenit!

Din nou!

Din când în când Universul îmi mai dă câte o pauză. Ba nu merge site-ul, ba hosting-ul are ceva probleme, ba boala se ia la trântă cu mine. Cumva ceva se întâmplă și eu mai iau câte o pauză mai lungă sau mai scurtă după caz. Măcar de aș fi scris și eu pe blog de zece ani să fie o treabă și să simt pauza, dar așa încănu simt nevoia de pauză, parcă prea multe pauze. Unele sunt bine venite și odihnitoare, altele în schimb, nu. Oricât de obositoare ar deveni rutina aceasta a scrisului public, este totuși ceva care pe mine mă împlinește și care îmi place și mă definește.

În tot cazul, am revenit! Eu mă bucur.

Și între timp ce de lucruri au evoluat în spațiul nostru locativ denumit generic România. A ajuns la noi vaccinul mult așteptat de atâtea popoare și populații și s-au născut atâtea teorii ale conspirațiilor cât nici Războaiele mondiale nu au văzut în atâtea cărți câte li s-au consacrat. Dar altceva nu înțeleg eu. Treaba asta cu vaccinarea la noi în țară ar trebui să ne intereseze în măsura în care oamenii vor fi vaccinați în număr cât mai mare sau ne interesează de fapt să fie normele respectate la virgulă chiar cu prețul aruncării la coșul cu gunoi flacoanele de vaccin rămase nefolosite? Am fost surprinsă să constat că s-au pornit anchete încă de la ministerul sănătății trimitere să se afle de ce au fost vaccinați oameni care nu erau în planificare și nu s-au aruncat la tomberon vaccinurile. E adevărat că poate nu este moral față de categoria următoare în planificare să se vaccineze cei care intră în urmărtoarele categorii, însă la virgulă s-a dovedit deja că nu poți planifica. Și în tot cazul autoritățile se bazează prea mult pe o platformă care dă rateuri în țara în care am avut nevoie de o pandemie ca să ne mai digitalizăm pe ici pe colo.

În altă ordine de idei nu doar că se vorbește de redeschiderea școlilor, ci chiar s-a decis cu subiect și predicat că din 8 februarie putem trimite liniștiți copiii la școală ori grădiniță după caz. Este bine? Sau nu? Este de toate. De ce este bine știm cu toții ce să mai dezbatem. Dar este și rău. Să nu ne trezim ca în toamnă când am deschis totul doar ca să închidem să dea bine în an electoral să nu se creadă că nu își dau interesul. Cum de altfel autoritățile se tot contrazic și ba spun că școala este o sursă de infectare, ba că nu este și că nici nu trebuia închisă, o decizie radicală de redeschidere este ușor periculoasă. Ar trebui lăsat la alegere un program hibrid. Să meargă la școală cei care își doresc și cei care știu sigur că pot face față bolii. Faptul că sperăm să fim pe final de pandemie, nu înseamnă că nu mai avem infectări și decese. Că de altfel oricine poate lua boala ușor, poate ajunge la ATI sau poate rămâne cu sechele pe perioadă nedefinită după această boală. Eu personal am cunoscut pe cineva care avea ceva probleme de sănătate, a dus infectarea pe picioare, s-a tratat acasă, nu a avut nevoie de internare și la două luni a murit. Pentru că problemele i s-au agravat, sistemul medical te tratează cu indiferență și de la distanță, organismul i-a cedat și rezultatul, încă un deces. O fi fost covidul de vină? O fi fost. O fi fost indiferența tocmai a acestui stat care vrea să ne protejeze de virus și ne lasă să murim de altele. O fi și asta în marea de necunoscut.

Hai că am bifat cele mai importante evenimente întâmplabile și pe scurt că la cât sunt de nescrisă risc să scot un roman în formă digitală.

person using macbook pro on table
Photo by Anthony Shkraba on Pexels.com
[jetpack_subscription_form show_subscribers_total=”false” button_on_newline=”false” submit_button_text=”Abonează-te” custom_font_size=”16″ custom_border_radius=”0″ custom_border_weight=”1″ custom_padding=”15″ custom_spacing=”10″ submit_button_classes=”” email_field_classes=”” show_only_email_and_button=”true”]