Boala aceasta mi-a permis să zac așa cum nu am mai zăcut de multă vreme

Când eram acasă orice viroză era tratată pentru început cu o zi de zăcut. Stăteam o zi în pat înfofolită până în dinți cu o pătură ori pilotă. Stăteam acolo în suc propriu și mă muram, transpiram, primeam ceai la pat și un ou fiert moale. Asta era mâncarea pe toată ziua. Nu puteam mânca și nu eram obligată, dar un ou fiert moale era musai și multe, multe căni cu ceai cu lămâie. Plus tratamentul adecvat bineînțeles. După ziua aceasta de zăcut dispăreau jumătate din simptome, pofta de mâncare revenea, puteam înghiți, mai tratam ce rămânea, dar nu mai zăceam. Nu îmi plăcea când eram bolnavă, mai ales că mă îmbolnăveam des, foarte des, dar îmi plăcea ziua aceasta de zăcut. Primeam de la mama atenție într-o zi cât pentru un an, mai scăpam și de îndatoriri casnice. Cum să nu îmi placă!

Când m-am căsătorit zăcutul nu a venit cu mine. M-am căsătorit cu însuși Ahile în ale bolilor, adică doar un călcâi și acela rezistent avea o sensibilitate, altfel omul nu cred că auzise de viroze sezoniere până la mine. Nu-i nimic, l-am ajutat eu să le și cunoască. Doar nu poți trece prin viață chiar așa să nu știi ce e aia o răceală amărâtă în care simți că e sfârșitul. În tot cazul, cum nu știa ce e aia a fi bolnav, nu știa nici de zăcut, nici de ceai cald, nici de ou fiert moale. De niciun ritual din acesta preistoric nu știa Ahile. Așa că nu am mai zăcut că doar nu m-am căsătorit cu mama și nu avea cum să nimerească ceaiul exact ca ea, iar de ou moale ce să mai zic, nu mai zic că nu putea fi vorba.

Cum anul acesta a venit infectarea pe capul meu și nu s-a dat dusă până nu m-a răsucit pe toate părțile am avut ceva zile de zăcut fără să vreau. Nu am primit ou moale că nu a fost nevoie, dacă aș fi cerut cu siguranță aș fi primit un ou (nu garantez pentru moale, dar pentru ou da), în schimb am primit atenție mai mult decât ar fi fost necesar ținând cont de boala care ne era musafir în casă.

Între timp au trecut aproape zece ani de când m-am mutat de la mama de acasă și maturizarea mea a constat și în a nu mai simți nevoia de a primi atenție prin boală. Cu toate că zăcutul acesta de acum mi-a permis să mă deconectez și să mă odihnesc, nu mi-a plăcut. E ciudat să spun după atâta timp și după relația specială pe care am avut-o cu zăcutul că acum chiar nu mi-a plăcut și că mi-am dorit să mă ridic, să fiu activă, să nu zac. Gata cu zăcutul. Mai ales acum când a venit iarna, este zăpadă afară, avem de ridicat un om de zăpadă.

Spor la săniuș.

apartment bed carpet chair
Photo by Pixabay on Pexels.com

Încă una despre Moș Crăciun și sper că și ultima

Este despre mine, nu despre alții că nu știu cum funcționează fiecare și nici cum gandește fiecare și nici nu cred că vreau să știu în acest moment. Am mai spus eu pe aici că nu îmi place personajul acesta creat numit Moș Crăciun. De fapt îmi plac figurinele, poveștile, filmele și chiar și desenele cu și despre subiect și personaj atâta timp cât știm toți că fantezia e fantezie și realitatea e realitate. Nu mă deranjează nici că al meu copil are prieteni imaginari chiar dacă fac parte tot din domeniul fanteziei. Știu că este o etapă care va trece. Da și treaba asta cu Moș Crăciunul va trece pe măsura anilor, însă este foarte posbil să se lase cu supărări, cu m-ai mințit și cu dezamăgire. Posibil, nu spun că și neapărat. Ori că toți trec prin asta. Pur și simplu nu îmi place minciuna asta. Uite, eu îmi bat capul atâta timp, iscodesc, întreb, caut, studiez zeci de site-uri sau magazine și la final își atribuie toate meritele un bărbos inexistent.

Eu doar cu Moș Crăciun care aduce cadouri am o problemă, cu restul nu. Împodobesc casa și bradul încă de la începutul lunii decembrie, îmi plac foarte mult decorațiunile și îmi place enorm să decorez. Anul acesta sub brad a fost și un set de lampioane care între timp au fost agățate într-o anume cameră. Am lăsat lampioanele aprinse pentru că ne-am trezit dimineața foarte devreme și era o lumină difuză, feerică. Deci, poveste.

Toate cadourile tuturor celor din casă ajung sub brad. Păstrăm mister până la capăt. Îmi place povestea, îmi place misterul, îmi place să îmi surprind familia, să le văd bucuria când despachetează. Și mai ales, îmi place să primesc codouri. Dacă nu îmi place Moș Crăciun nu înseamnă că scot totul din context și arunc la gunoi tot pachetul.  Nici Moș Nicolae nu îmi place, însă și acolo cadourile se pun tot în ghete așa cum am moștenit tradiția. Nu mă deranjează aceste obiceiuri, ci minciuna creată în spate. De ce să vrei ca al tău copil să atribuie unui personaj tot efortul tău? Nu vrei să auzi de al tău copil: wow mi-ai luat exact ce mi-am dorit! Zic.

În concluzie, nu îmi place Moș Crăciun, dar îmi place să primesc cadouri și să ofer cadouri. Îmi place surpriza și îmi plac căutarea și frământarea pentru găsirea celui mai  bun cadou.

Aviz celor care au impresia că dacă nu îi spui copilului că Moș Crăciun există îi strici copilăria, povestea, magia, lumea feerică și implicit viața. Nu îmi place când citesc pe undeva că sunt oameni cărora le este milă (da, chiar millă) de cei care aleg să fie diferiți fără a deranja pe nimeni în fond. Poți aduce magie în viața copilului și fără să îi spui o tonă de lucruri neadevărate jurând că e real tot ce spui tu. Dacă nu e ca altul nu înseamnă că este rău. Că mâine-poimâine ne întoarcem la barză și zău că nu este ceva bun.

Fiecare alege ce povești să spună.

man in santa claus costume
Photo by Andrea Piacquadio on Pexels.com

Am citit: O toaletă a la Liz Taylor – Rodica Ojog Brașoveanu

Am încheiat anul cu o carte scrisă de autor român și am început anul în aceeași notă.

Nu am citit până acum nimic scris de Rodica Ojog Brașoveanu și adevărul este că nici nu știam despre ea mare lucru. Dar mă bucur tare când descopăr cu încântare scriitori români care scriu cărți care abia așteaptă să fie citite.

Știți cum este cartea aceasta? Numai bună de citit acum. Bine înfofolită într-o pătură groasă în fața unui șemineu pe un balansoar care se încăpățânează să nu se balanseze. Cu o cană mare cu ceai de iarnă, fierbinte lângă și cu această carte în față. Să fie zăpadă multă afară. Zăpadă din aceea care scârțâie sub tălpi când calci greoi pe ea. Și un ger care îți șfichiuie obrazul când te prinde cu fața golașă.

Așa este cartea asta. Moale, caldă, intrigantă, ca o doamnă în etate care încă te servește cu cafea și cu dulceață pe farfurioară ca în vremurile de care mai citim doar prin cărți, unele chiar pline de praf.

Și stând așa bine înfolfolită în pled aflu despre Mircești, despre craiul Dragu, despre soția sa Anca, despre Colonel, despre Mirciulică și toate personajele creionate de Rodica Ojog Brașoveanu în cartea aceasta numită O toaletă a la Liz Taylor și care este a șasea carte din seria Melania Lupu. Știu încep și eu cu finalul, dar așa mi-a picat în mână, trebuia să mă documentez mai bine înainte de achiziție. Însă chiar și așa, poate fi citită ultima carte din serie. Există câteva trimiteri la celelalte cărți, însă povestea în sine este independentă de celelalte povești și poate fi citită fără să ridice probleme.

Romanul este unul polițist, are intrigă, are anchetă, are o ușoară aventură și multă supoziție. M-a dus cu ușurință cu gândul la ecranizarea după Enigma Otiliei a lui Călinescu. Lumea bună și restul, artă cu nume grele, cei de sus și cei de jos în societate. Amantlâcuri mai mult sau mai puțin cu perdea. Aparențe mai mult sau mai puțin păstrate. Și o crimă de deslușit.

M-a prins cartea, este ușor să te lași purtat de poveste, nimic complicat, deși la un moment dat te întrebi cine este ucigașul care a curățat lumea de un misogin deșănțat că de-aia îi zice carte polițistă. Misterul nu rămâne nedeslușit până la final și misterul se risipește între paginile ușor gălbui. Iar portretizarea personajelor întregește povestea expusă.

Dați o șansă cărților de autori români. Eu mi-am propus ca anul acesta să înclin balanța mai mult în favoarea lor, vom vedea dacă îmi și iese.

Citiți. Nu doare ba este chiar plăcut.

Am nouăsprezece grade în casă și îmi îngheață mâinile, nasul și picioarele

Știu că unii se simt bine la temperaturi scăzute, însă nu este cazul meu. Nu îmi place nici să scot limba de căldura la 45 de grade. Însă da, chiar îmi place iarna în casă să fiu îmbrăcată comod și lejer. Nu îmi place să fiu cu 7 țoale pe mine, nici cu polar, nici cu ciorapi flaușați ca să îmi conserv temperatura corpului. Îmi place să fiu în tricou cu mânecă scurtă.

Mai toată iarna cât a fost ea până acum au fost 19 grade în casă. În unele camere chiar 18. Sufrageria este mai călduroasă pentru cu nu este niciun perete afară și mai încălzesc puțin și devicer-urile pe care le avem pornite. Însă ca să cresc temperatura la 21 sau chiar 22 de grade și asta doar în sufragerie a fost nevoie să pornesc aerul condiționat. Asta în contextul în care până la gerul acesta recent, iarna a fost destul de blândă. Poate dacă și blocul ar fi reabilitat termic temperatura aceasta de acum ar fi diferită în plus fără întervenția aerului condiționat. Cel puțin sper ca reabilitarea aia să nu fie în van.

Totuși să ținem cont că în astfel de apartamente locuiesc foarte mulți oameni vârstnici cu probleme de sănătate și care resimt frigul altfel. Clar au nevoie de mai mult de 18-19 grade. Dar de ce să ne gândim și la ei? Să se adapteze până la urmă, chiar așa.

Nu se pune problema să mă încălzesc cu o baie fierbinte că și apa e tot așa cam cum e și căldura. Când e, când nu e. Ia ghiciți spre ce înclină balanța?

Pe de altă parte că tot vorbim de democrație (destul de alterată în ultimul an, dar intru în altă discuție) și dacă tot plătesc un serviciu, aș vrea să și aleg. Aleg eu ce temperatură să am în casă. Aleg eu dacă vreau să am 19 grade sau 25 de grade în casă. Și prefer să nu fiu atenționată pentru că mă plâng când un sistem întreg a fost lăsat în paragină ca acum să sufere o întreagă populație urbană. Și nu este corect nici să mi se spună acum să am răbdare când răbdare am de zeci de ani. În speranța că reabilitarea chiar va fi eficientă (nu ca la blocuri) și tot se estimează un timp al lucrărilor care se întind pe 16 ani. Deci, cum e cu răbdarea? Că în 16 ani până și al meu copil este major.

Asta este în contextul în care Primarul Capitalei a spus ca răspuns la plângerea unei doamne că are 19 grade în casă că în alte țări aceasta este o temperatură optimă. Apreciez reacția promptă a lui Nicușor Dan care a explicat ce a vrut de fapt să spună. Este bine că nu lasă loc de interpretări ulterioare, însă nu s-a înțeles nimic greșit, s-a exprimat foarte clar. Aveți întreg articolul aici și intervenția ulterioară a Primarului.

Înțeleg că s-a săturat de plângeri, este normal ca în 3 luni să nu poată rezolva ce s-a lăsat în paragină timp de 30 de ani, însă este necesar ca și el să înțeleagă că și noi suntem sătui de această situație și pe lângă pandemia asta care ne sufocă încet și sigur, plus restricțiile aferente, plus statul destul de mult în casă, să mai și tremuri este prea mult. Așa că da, deși situația aceasta nu este din vina Primarului actual, nu are altceva de făcut decât să suporte plângerile și criticile aferente pentru că oamenii sunt pur și simplu sătui.

Concluzie nu avem, doar așteptări: să vină primăvara!

woman sitting on the floor using a laptop
Photo by Vlada Karpovich on Pexels.com

Am revenit!

Din nou!

Din când în când Universul îmi mai dă câte o pauză. Ba nu merge site-ul, ba hosting-ul are ceva probleme, ba boala se ia la trântă cu mine. Cumva ceva se întâmplă și eu mai iau câte o pauză mai lungă sau mai scurtă după caz. Măcar de aș fi scris și eu pe blog de zece ani să fie o treabă și să simt pauza, dar așa încănu simt nevoia de pauză, parcă prea multe pauze. Unele sunt bine venite și odihnitoare, altele în schimb, nu. Oricât de obositoare ar deveni rutina aceasta a scrisului public, este totuși ceva care pe mine mă împlinește și care îmi place și mă definește.

În tot cazul, am revenit! Eu mă bucur.

Și între timp ce de lucruri au evoluat în spațiul nostru locativ denumit generic România. A ajuns la noi vaccinul mult așteptat de atâtea popoare și populații și s-au născut atâtea teorii ale conspirațiilor cât nici Războaiele mondiale nu au văzut în atâtea cărți câte li s-au consacrat. Dar altceva nu înțeleg eu. Treaba asta cu vaccinarea la noi în țară ar trebui să ne intereseze în măsura în care oamenii vor fi vaccinați în număr cât mai mare sau ne interesează de fapt să fie normele respectate la virgulă chiar cu prețul aruncării la coșul cu gunoi flacoanele de vaccin rămase nefolosite? Am fost surprinsă să constat că s-au pornit anchete încă de la ministerul sănătății trimitere să se afle de ce au fost vaccinați oameni care nu erau în planificare și nu s-au aruncat la tomberon vaccinurile. E adevărat că poate nu este moral față de categoria următoare în planificare să se vaccineze cei care intră în urmărtoarele categorii, însă la virgulă s-a dovedit deja că nu poți planifica. Și în tot cazul autoritățile se bazează prea mult pe o platformă care dă rateuri în țara în care am avut nevoie de o pandemie ca să ne mai digitalizăm pe ici pe colo.

În altă ordine de idei nu doar că se vorbește de redeschiderea școlilor, ci chiar s-a decis cu subiect și predicat că din 8 februarie putem trimite liniștiți copiii la școală ori grădiniță după caz. Este bine? Sau nu? Este de toate. De ce este bine știm cu toții ce să mai dezbatem. Dar este și rău. Să nu ne trezim ca în toamnă când am deschis totul doar ca să închidem să dea bine în an electoral să nu se creadă că nu își dau interesul. Cum de altfel autoritățile se tot contrazic și ba spun că școala este o sursă de infectare, ba că nu este și că nici nu trebuia închisă, o decizie radicală de redeschidere este ușor periculoasă. Ar trebui lăsat la alegere un program hibrid. Să meargă la școală cei care își doresc și cei care știu sigur că pot face față bolii. Faptul că sperăm să fim pe final de pandemie, nu înseamnă că nu mai avem infectări și decese. Că de altfel oricine poate lua boala ușor, poate ajunge la ATI sau poate rămâne cu sechele pe perioadă nedefinită după această boală. Eu personal am cunoscut pe cineva care avea ceva probleme de sănătate, a dus infectarea pe picioare, s-a tratat acasă, nu a avut nevoie de internare și la două luni a murit. Pentru că problemele i s-au agravat, sistemul medical te tratează cu indiferență și de la distanță, organismul i-a cedat și rezultatul, încă un deces. O fi fost covidul de vină? O fi fost. O fi fost indiferența tocmai a acestui stat care vrea să ne protejeze de virus și ne lasă să murim de altele. O fi și asta în marea de necunoscut.

Hai că am bifat cele mai importante evenimente întâmplabile și pe scurt că la cât sunt de nescrisă risc să scot un roman în formă digitală.

person using macbook pro on table
Photo by Anthony Shkraba on Pexels.com