Culmea cartierului

Când m-am mutat în Drumul Taberei, acum mulți ani, mi-a plăcut zona. Hei, nu judecați că poate să îmi placă ceva din București, eu aici m-am născut, aici am copilărit. A început să nu îmi mai placă atunci când a devenit sufocat de oameni și de nesimțire. Revenind,  părea așa împădurit sectorul ăsta prin unele locuri. Spații verzi largi printre blocuri, copaci umbroși pe mijlocul șoselei, părea și aerat cumva. Dar asta cred că doar părea. Poate eram sub efect de endorfine și mi se părea totul idilic.

Niciodată nu am luat în calcul sau mai bine zis nu m-am gândit că acest sector este unul îmbătrânit. N-am o statistică, nici vreun studiu, însă așa mi se pare mie că în 6 sunt cei mai mulți bătrâni. Asta n-ar fi rău. Poate aici este aerul mai curat și oamenii trăiesc mai mult. Parcă mă si văd pe la 90 de ani încă scriind pe blog, eventual tot despre bătrânii mai bătrâni decât mine.

Treaba asta cu bătrânii la orice colț de stradă și pe orice bancă de pe stradă ori din parc, nu m-ar deranja în vreun fel dacă ne-am vedea fiecare de treaba proprie. În fond, eu sunt tânără și dacă obosesc sau dacă obosește copilul, ne putem așeza în fund pe bordură fără probleme. Problema vine în momentul în care cineva binevoitor se gândește să îi spună copilului că va răci dacă stă cu fundul pe bordură. Vara la 40 de grade când betonul fierbe poți cumva răci. Intervenții de genul acesta încerc să gestionez de mai bine de 3 ani. Ba unde să mai încapă în răbdarea mea și faptul că unii meregeau până într-acolo încât atingeau copilul, îl mângâiau pe cap, pe mână, voiau să îi pupe mâna sau luau copilul de mână să îl ajute să traverseze. Pesemne eram invizibă, deși n-aș zice, că-s tare departe de cuvântul silfidă.

A venit peste noi o pandemie, am stat în casă, am pornit toți cu gândul să ne protejăm bătrânii că iată sunt vulnerabili. Și mă gândeam eu așa în naivitatea mea din vârf de canapea că ce o să ne schimbe pandemia asta în gândire. Și cum toți ne dorim să fim sănătoși, ne ferim, purtăm mască și pe la începuturi și mănuși, acum chiar că oamenii își vor vedea de treaba lor. V-am zis, eu naivă până la capăt.

Căldura asta a scos din casă pe mai toți care n-au de ce să stea în casă. Pe unde mă scurg eu dimineața și după amiaza, fiecare bancă e plină cu pensionari care treaba lor ce fac, mie nu îmi pasă. Eu am altele de făcut în acele momente. Dar chiar și așa, deși sunt vârstinici, au privire periferică mai ceva ca un vultur. Nu le scapă nimic ce ar putea fi corectat. Și cu toate acestea, m-am gândit că în contextul actual, totuși se vor limita doar la vorbit și că în sfârșit am scăpat de pusul mâinii pe copil. Ei aș. Când scap de naivitate vă anunț.

Săptămâna trecută o doamnă care trecea pe lângă noi s-a gândit să mângâie copilul pe cap pentru că i s-a părut simpatic ce vorbeam noi acolo în bula noastră proprie. Am întrebat-o pe doamnă de ce a făcut treaba asta și s-a scuzat. Înțeleg, nu și-a dat seama pentru că nu a reușit să scape de această meteahnă, dar pe mine cu ce mă ajută scuzele după ce fapta a fost înfăptuită?

În altă zi în parc o doamnă trecând pe lângă copil, copil care era în plin proces de piruete, îi spune pe un ton autoritar să nu se mai învârtă pentru că va ameți și nu este bine. I-am sugerat politicos (da, chiar sunt foarte politicoasă, nu fac scene, scandal, nu zbier) să își vadă de drum, lucru pe care l-a și făcut fără măcar să schițeze vreun semn cum că ar fi conștientizat că nu este în regulă cum a procedat. Ieri un domn (că aici nu doar femeile sunt problematice, ci și bărbații. S-o transmite de la unul la altul, nu știu. Sper să nu fie tot pe post de pandemie și asta) îi dădea copilului bomboane în timp ce așteptam la semafor. L-am rugat să nu îi ofere și s-a uitat la mine de parcă aș fi fost scăpată de la nebuni sau ceva pe acolo.

Astăzi o doamnă îi spune copilului meu pe un ton autoritar să meargă până la ea. În timp ce mie îmi face cu ochiul. Pe principiul, stai liniștită, e un test, eu te ajut să îți educi copilul prin ceea ce fac. Am întrebat-o de ce o cheamă și m-a ignorat cu desăvârșire, continuându-și conversația în trei pe-o bancă.

Și acestea sunt doar exemple din ultima săptămână. Înainte de pandemie când nu țineam atât de mult la distanța față de oamenii de pe stradă, lucrurile erau mult mai degenerate.

Trist este că acești oameni nu învață nimic. Nu înțeleg nimic. Nu vor să învețe. Se consideră prea bătrâni pentru a mai schimba ceva. Ori eu cred că atâta timp cât ai toate țiglele pe casă, indiferent de vârstă, faci un efort și asimiliezi lucruri noi măcar atât cât să nu îi deranjezi pe cei de lângă tine.

Și mai trist mi se pare că bătrânii aceștia sunt bunicii cuiva și procedează la fel și cu proprii nepoți. Că atâta timp cât nu te sfiești să corectezi pe stradă față de cineva necunoscut, un comportament pe care tu îl consideri de corectat, mă gândesc că doar nu te abții acasă.  Și ne trezim din ce în ce mai des în ultimii ani cu bătrâni singuri care își văd nepoți ocazional, dacă au această șansă și se întreabă de ce, că doar ei nu au greșit cu nimic.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *