Am citit: Agonie și extaz – Irving Stone

Am citit acum câțiva ani cartea asta pe care am primit-o de împrumut și cu recomandarea la purtător de la o colegă. Mi-a povestit puțin înainte și când am auzit eu așa că este vorba despre Michelangelo și despre viața lui, m-am cam desumflat puțin așa. Eu și arta nu suntem extrem de compatibile. Bine, cred că ea nu este cu mine, că de altfel eu chiar pot aprecia trei fructe într-un bol care se intitulează fix așa: trei fructe în bol. Aia zic.

Dar, eu am rămas cu gândul la artă și am ratat partea cu viața artistului, care nu avea cum să nu mă captiveze, astfel că această carte a fost fascinantă, a fost încântătoare, a fost o călătorie în timp. M-am văzut în Italia, am mers pe drumul pictorului cu ochii minții, am vizitat Toscana.

Irving Stone reușește nu doar să creioneze arta și să puncteze istoria Italiei în măsura în care urmărește viața lui Michelangelo din copilărie, primele întâlniri cu pictura, primul contact cu marmura, primul lui sponsor și până la maturitate, dar și să arate latura umană a vremurilor și chiar a artistului, frământările lui, modul în care s-a perfecționat, ajutorul pe care l-a primit.

Un roman discret despre iubire, de la iubirea adolescentină, până la iubirea matură. Michelangelo nu a iubit multe femei, însă a avut câteva pasiuni – în mare parte platonice – pe care autorul le aduce în atenția publicului.

Artistul a avut o viață longevivă, a trăit aproape 90 de ani și a dat Italiei capodopere apreciate până astăzi. A fost sărac, a câștigat bani, a fost aproape de faliment din cauza lipsei comenzilor. A mers personal să își aleagă marmura din care a scos creații nemuritoare. Și deși nu îi plăcea să picteze, orice provocare a fost privită ca o luptă a lui cu sinele pentru a-și demonstra și pentru a demonstra că este cel mai bun, de altfel,  colaborarea avută cu Papa Iulius al II-lea a dus la nașterea frescei din Capela Sixtină.

Au fost câteva lucruri care m-au frapat și care mi-au rămas în memorie, două mai exact. Pe vremea aceea a sec al XVI-lea, picturile și sculpturile erau reprezentate de oameni acoperți din cap până în picioare, nu se distingea nimic de sub hainele lor. Nu mușchi, nu mișcare, nu tendoane, nimic. Lucru care l-a nemulțumit pe Michelangelo. El voia expresivitate în creațiile lui, nu ceva tern. Avea nevoie de studiu. Și studiu a găsit disecând cadrave noaptea la lumina lumânării pentru a înțelege corpul uman. Pentru a ști cum să lucreze mușchii și pentru a pune viață în lucrările sale. Lucru pe care de altfel l-a reușit. S-a diferențiat de restul artiștilor vremii prin nuduri pline de viață, lucru care i-a adus bineînțeles și hula vremurilor. După ce l-a sculptat pe David, timpul s-a împărțit între înainte de David și după David (cam cum e la noi acum, înainte de pandemie și….și după pandemie nu avem încă). Celălalt lucru care mi-a rămas în memorie a fost cumva competiția dintre Michelangelo si daVinci. Michelangelo era dedicat total muncii sale, fără distracții, cu enorm de multă pasiune și patimă pentru ceea ce făcea. În contradicție, Leonardo DaVinci era mereu înconjurat de oameni și de veselie, era mereu în căutare de noi experiențe și experimente, lucra pe mai multe planuri. Ca principal competitor al lui Michelangelo și el expunea fidel realității mișcarea în lucrările proprii, Michelangelo fiind convins că făcuse disecații. Lucru care era adevărat, doar că pe animale și nu pe oameni. Într-o confruntare între cei doi, DaVinci îi oferă lui Michelangelo un sfat pe care acesta îl înțelege mult mai târziu: să te gândești și la cei ce vor veni (este un citat aproximativ, din memorie, îl explic imediat). Adică dacă tu ești cel mai bun în domeniul tău și descoperi tot ce se poate descoperi și mai și reproduci tot ce se poate reproduce, este clar că pentru generețiile următoare nu mai rămâne nimic. Nimic de făcut, nimic de descoperit, nimic de interes. Ești cel mai bun, dar lasă ceva și pentru viitor. Din fericire, noroc că de la generație la generație se descoperă noi tehnici, se schimbă gusturi și astfel lucrurile ajung să evolueze.

Merită acest roman. Măcar pentru istoria artei, dacă nu pentru arta în sine. Și dacă nici pentru aceasta, măcar pentru minunata călători în Italia în alte vremuri.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *