Am citit: Pacienta tăcută

Am devorat această carte imediat după un Crăciun. Moșul fusese darnic și îmi adusese și un thriller numai bun de citit pe nerăsuflate.

Ca orice carte de genul ei, mă intrigă, încerc să îi anticipez finalul, să gasesc sursa, cauza și făptașul.

Tot ca orice carte de genul ei mă duce pe mai multe piste astfel încât să nu mai fiu sigură pe judecata mea în materie de deslușitor de ițe din vârf de canapea.

Alex Michaelides, autorul cărții a reușit să scoată o capodoperă a stilului dintr- o carte și a reușit să pună un criminal în pielea unei femei.

Și cum să nu mă fascineze o carte care are între paginile ei psihoterapeuți, mister, boli psihice, perspective mediacale și forțarea barierelor pentru aflarea adevărului? N-are cum. Nu doar că mă fascinează, dar mă și prinde complet.

Nu am apucat să citesc și celelalte cărți ale autorului, însă sunt pe lista scurtă de așteptare, par promițătoare.

Cartea oglinzilor nu se ridică la nivelul Pacientei tăcute, însă cu siguranța ambele se înscriu în categoria thriller-elor mele preferate pe care le-aș reciti cu interes măcar de dragul adrenalinei creată de mintea mea.

Deși filmele thriller nu se află printre preferatele mele, pe acesta totuși l-aș urmări cu interes, numai să reușească să îl realizeze atât de întortocheat în acțiune.

Aaah! Încă ceva: o altă carte, binevenită de altfel, care arată că un cuplu perfect, o familie ce pare de pus în vitrină, în realitate nu este așa. De fapt, este total invers. Asta așa, aviz amatorilor de sânge rău care caută să își expună doar și numai o viață idilică, perfectă, fără minusuri. Ori, în viață, nu doar suma viciilor trebuie să rămână constantă, ci și cât aduni, atât și scazi. Într-un fel sau altul.

Și tot în această carte scrisă exact pentru mintea mea, se mai regăsește și o mică parte din mitologie, un alt plus în ceea ce mă privește. Am să las în final trimiterea mitologică la care se face referire.

Personajul principal în jurul căruia se învârt poveștile se numește Alicia. În momentul în care intră în transă, până să fie internată, artistă fiind, pictează un tablou pe care îl numește Alcesta. Și cum pe mine mă fascinează poveștile de după povești, mi-a plăcut aceasta mitologică.

Legenda Alcestei este o lecție dură de renunțare și de dăruire. Soțul Alcestei, regele tesalian Admetos, fiind condamnat la moarte, i s-a oferit grațierea dacă altcineva se oferea să moară în locul lui. Singura care a acceptat acest sacrificiu a fost soția sa. Legenda nu se termină cu final tragic, deoarece  Alcesta a fost adusă înapoi din împărăția lui Hades de către Hercule, care a coborât în infern și a convins-o pe Persefona să o elibereze, aceasta fiind impresionată de dragostea și de gestul muritoarei. Însă, după ce s-a întors la soțul ei, Alcesta a refuzat să mai vorbească, rămânând tăcută tot restul vieții ei.

Citiți. Nu doare, ba este chiar plăcut.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.