O știu pe ea de copil. Nu de copil mic, ci de adolscentă. Am împărțit aceeași bancă în prima zi de liceu. M-a fermecat de când s-a așezat lângă mine. Mi s-a părut foarte frumoasă. Și foarte cu capul între nori. Chiar mă gândeam, ce mama dracului e în neregulă cu fata asta. Venise mama ei lângă bancă și o întrebase de cinci ori dacă și-a luat cheia, încă de cinci ori dacă are cheia și de alte cinci ori îi spusese să aibă grijă de cheie. Holly Molly what the fuck is wrong here???? Și cu cât calm să răspunzi de cinsprezece ori terorii numită cheie!? O fi fost de aur, mă gândeam sau ceva moștenire de familie. Eram fascinată de importanța acelei chei. Eu, care n-am fost nevoită o secundă din existența mea să am grija vreunei chei, nu înțelegeam. În timp, am înțeles că responsabilitatea unei chei și a intratului în casă în timp util și să nu fii nevoit să o aștepți pe maică-ta pe hol zece ore până vine de la serviciu, e o treabă. Atunci nu știam.
De câte ori citesc câte o carte cu și despre prietenii care încep în adolscență sau în copilărie, automat gândul mă duce acolo, la ea, la noi. Avem atât de multe amintiri încât am putea scrie chiar noi o carte la comun.
Pentru mine perioada liceului a fost una destul de dificilă. Nu făceam parte nici din grupul celor populari, nici din grupul celor de care ai fi putu să te temi. Eram mai degrabă o tocilară care încerca să dea rateuri ca să nu fie luată la ochi prea tare și mai degrabă temătoare decât să inspire teamă. Aveam însă un grup de trei-patru fete care au făcut trecerea mai ușoară. Însă, niciuna nu eram ca Ea. Ea putea fi acceptată în orice tabără și în orice grup, pentru că avea ceva ce nouă, celorlalți ne lipsea: carisma. Și pe carisma asta o are și azi, chiar dacă de mult nu mai este o fetiță de liceu.
Deși textul ăsta pare despre ea, este cumva mai mult despre mine. Scot la suprafață niște amintiri dintr-un timp care a trecut deja de ceva vreme pentru că noi ne știm de aproape douăzeci de ani. Douăzeci de ani în care am avut un traseu separat, dar nu foarte diferit. Am fost mereu acolo una pentru cealaltă, chiar dacă viața ne-a format diferit. Uneori ne-a dat și lămâile diferite. N-am fost mereu la o îmbrățișare distanță, dar am fost la un telefon distanță. Și știu că este una dintre persoanele cărora le pot da mesaj la douăsprezece noaptea și niciodată nu îmi va spune că am deranjat. Pentru că niciodată nu mi-a spus că am deranjat. Și câte fire n-am despicat noi la oră târzie în noapte…
Uneori îmi este dor de noi de atunci. De cum chiuleam și mergeam să mâncăm sacul(cornuri cu ciocolată ambalate în ceva albastru care arăta exact ca un sac. Cred ca erau de la Magic, dar nu sunt convinsă) în Poli. Sau de cum mergeam la una dintre noi și mâncam cartofi prăjiți. Deși noi am stat mereu în poluri opuse ale orașului, iar orașul ăsta nu-i chiar mic.
Ne știm angoasele și minusurile și plusurile. Ne știm gândurile de dincolo de cuvinte. Ne știm limitele. Ne știm începuturile. Noi practic ne-am crescut una pe cealaltă emoțional și ne-am furnizat crâmpee de informații considerate tabuu.
Tu faci parte din mine, din ceea ce sunt eu astăzi. Mai bine de jumătate din existența mea este legată de tine. Și-n orice colț al lumii m-aș afla sau te-ai afla, tot aici vom fi, în punctul ăsta în care oricând putem merge la una dintre noi și să mâncăm cartofi prăjiți cu ketchup făcut din sos tomat și să desfacem fire o noapte întreagă. Pentru că asta ne definește pe noi: niciodată nu terminăm de vorbit 🙂
La mulți ani, Elena pentru ieri și pentru azi și pentru mâine!
