Știu că am tot scris despre bunici și nu mereu de bine. Nu pentru că vreau să supăr pe cineva, nici că îmi revărs eu cine știe ce frustrări sau supărări, ci pentru că aceasta este realitatea pe care o văd eu în jurul meu zi de zi, de zi.
Astăzi tot despre bunici.
Eu nu am văzut până acum relație între bunici și familia tânără, cu părinți tineri și copil mic, de la bebeluș la ceva mai mare fără să fie proiectată această frică. Nu am văzut eu, nu spun că nu există. De excepții parcă m-am cam săturat, să văd și reguli ar fi minunat.
Când văd familii care au activități împreună în primă fază mă bucur. Ia uite, oamenii ăia își doresc să fie ei împreună de la nepoți până la bunici trecând prin părinți. Merg împreună la teatru, la spectacole aviatice, la concerte, la târguri în aer liber. O familie extinsă și aparent fericită. Până când o bunică, de regulă o bunică deschide gura și iese toxicitatea la suprafață. Pentru că așa au prins vremurile, așa au învățat, așa au trăit și este absolut normal să trăiască și acum în ignoranță și să nu facă nimic în sensul acesta.
Pentru că Doamne-ferește psiholog, Doamne-ferește dezvoltare personală, Doamne-ferește coach, Doamne-ferește să aplecăm urechea spre cei care vorbesc despre parenting-ul modern. Spre cei care știu despre ce vorbesc și nu spre cei care nu au înțeles cu ce se mănâncă supa asta numită parenting.
Și așa este, știu și eu și văd și eu că într-adevăr înaintașii noștri au prins alte vremuri, au trecut prin regimuri unde frica le-a fost inoculată în vene, unde ignoranța era artă. Le este greu să trăiască în modernism, iar unii nu s-au adaptat nici astăzi, nu degeaba încă auzim ce bine era pe vremea comunismului.
Și văd, văd când stau pe-o margine și mă uit la oameni. Văd mame tinere care se enervează și se răstesc la bunică. Văd bunicile cum strâng mărunt din buze și se supără. Văd tați letargici care mai aruncă un lasă-ne domnule că știm noi mai bine. Imediat vine și replica: Te-am crescut pe tine și n-ai pățit nimic, ia uite ce bine ai ajuns. Toate se desfășoară în spațiul public în intimitatea a trei generații diferite. Noi în cultura noastră nu știm să facem un pas în spate, să nu fie treaba noastră, să nu ne băgăm. Am speranțe în proaspetele generații de bunice, însă uitându-mă la actualele generații de părinți de copii de grădiniță sau de școală primară, mă îndoiesc să fie mai bine.
Suntem un popor bolnav unde terapia ar trebuie să aibă loc colectiv. Obligatoriu, prin constituție. Dată lege spre binele poporului. Dar, cum? Cum să obligi pe cineva să se vindece când el nici nu știe că este bolnav? Cum să obligi pe cineva să își trateze răni care nu se văd când el are liber arbitru?
Soluția?
Trăim în continuare în ignoranță. Transmitem mai departe generațiilor proaspete fricile noastre. Deschidem gura și scoatem elucubrații. Menținem mediul toxic. Și pe toate le numim iubire. Intențiile sunt bune, restul este toxicitate.
Sfaturi? Nu, nu dau sfaturi. Nici nu vă spun să faceți ca mine, să aduceți interacțiunile la stadiul de banalități ocazionale. Știu că sunt mulți, foarte mulți care se bazează pe acest ajutor venit din partea bunicilor, însă dacă tot le cereți ajutorul, poate le și oferiți ajutorul în a-și mai rezolva din șinele pe care le duc cu ei de-o viață. Poate, cine știe, este o ușă deschisă spre un viitor mai puțin toxic.
Zic și eu.
Text scris de Iulia Dumitrescu.