Am luat cartea aceasta pentru că am rămas cu nostalgia de la Apă proaspătă pentru flori și am simțit nevoia sa citesc orice altceva a mai scris Valerie Perrin. Dar, este foarte adevărat că și coperta acestei cărți a contribuit mult la decizia de a pune cartea în coș. Macul este a doua mea floare preferată. Iubesc parfumul său fin, la fel cum sunt fascinată de cât de firavă arată această floare cu un roșu superb și pe cât de rezistentă este ea în câmpuri și în bătaia vântului, a stropilor reci de ploaie, a soarelui arzător. An de an iese din pământ și înflorește oferind aceeași fragilitate aparentă.
Prietenia este cuvântul de ordine în romanul Trei. Asemenea florii de mac și prietenia este supusă intemperiilor vieții. Prietenia este ceva ce pare fragil, dar care rezistă peste ani. Planează mereu deasupra sa riscul de a se frânge, însă renaște când te aștepți mai puțin.
Perrin nu dezamăgește, are o scriitură foarte frumoasă și talentul de a mă transporta în filmul cărții. Are unicitatea de a pune drame în lumini blânde, de a nu pune presiune pe suferință și de a o integra în normalitatea cotidiană.
Trei este povestea a trei prieteni urmărită din copilăria lor și până la maturitate. O prietenie care se schimbă, se transformă. Oameni care trec de la a fi copii la a fi adulți cu responsabilități. Oameni care se maturizează. Relații care se frâng. De toate are Trei.
Are Valerie Perrin acest dar sau metodă bine gândită de a plasa în poveste elemente la vedere, dar pe care nu poți pune degetul cu exactitate. Duce cititorul prin poveste, îl plimbă, îi arată un potențial, însă până la finalul cărții nu dezvăluie nimic. Iar unele situații se dezvăluie atât de diferite față de cum ar fi putu fi anticipate încât produc mici unde de șoc.
Chiar dacă povestea urmărește viețile celor trei prieteni încă din copilărie și poate scriitura întinsă pe sute de pagini este de înțeles, îmi exprim părerea personală că a fost un roman mult prea lung chiar și pentru mine. Că uneori îmi doream să îl fi terminat mai repede. Că 700 de pagini m-au plictisit pe alocuri. Romanul începe bine, se termină foarte bine, însă mijlocul este mult lungit de poveștile și viața fiecărui protagonist. Am simțit nevoia de un ritm mai alert, așa cum a venit la finalul cărții când toate ușile de deschid și toate secretele ies la suprafață.
Perrin a scris foarte bine despre natura umană, despre orgolii, temeri, frici. Despre iubiri, despre dependențe și co-dependențe. Despre victime și despre agresori. Despre vinovăție. Despre speranță și despre pierdere. Un roman complex din punct de vedere al trăirilor umane. Și toate ies la suprafață puțin câte puțin.
Este un roman de citit cu răbdare. Și cu timp. Las la final un scurt fragment care mi-a plăcut și care descrie frumos pragul dintre copilărie și maturitate. Prag pe care unii se grăbesc să îl treacă, iar alții rămân blocați în fața lui zeci de ani după ce procesul se fi încheiat de multă vreme.
Izbucnesc cu toții în râs simultan. Un râs de copii care nu mai au chef să rămână copii. Și totuși, copilăria este frumoasă. Prinși în capcană între dulciuri și viitor. Între pozne și vocea îngroșată. Între spițele bicicletei de care agață bucăți de carton ca să facă zgomot și vise cu drumuri lungi pe motocicletă.
Text scris de Iulia Dumitrescu.