Îmi va fi dor de copilul de acum, îmi va fi dor de noi și de relația de acum, îmi va fi dor de liniștea de după furtună și de cea de dinaintea altei furtuni.
Când era copilul mic era mai tot timpul lipit de mine. Îi plăcea în brațe și se lipea de mine că uneori aveam impresia că o să îl dezlipesc cu tot cu un strat de piele. Cel mai bine dormea în brațe. Și dormea în brațe ore întregi când era bebeluș mic și proaspăt. Bebelușul dormea, eu amorțeam, vezica se umplea, frustrarea creștea, neputința se intensifica.
Deși acum poate părea idilic de cât de lipiți eram eu și noul meu născut, realitatea era că de la un punct încolo îmi cam ajunsese. Aveam nevoie de o pauză, să pot merge ca omul la baie fără să simt că îmi pocnește burta sub molusca cea caldă lipită de mine. Era și perioada în care începusem să mă plâng mult. Mă plângeam de neputința mea, de faptul că mă simțeam captivă. Aveam prieteni care îmi spuneau să mă bucur de perioada aceasta că îmi va fi tare dor de ea și am să o regret. Nu înțelegeam ce aș fi putut regreta, că îmi pocnea vezica sau că îmi amorțeau oasele până nu le mai simțeam? Ori poate că uneori aveam impresia că nu mai pot să respir de la greutatea de pe piept? Normal că îmi iubeam copilul, însă eram în primul său an de viață și era o adaptare zi de zi și noapte de noapte. În final și-a făcut simțită prezența și vinovăția pentru că nu mă simțeam capabilă să mă bucur de perioadă și sigur este ceva în neregulă cu mine. Ori acolo unde există iubire, nu zice nimeni că nu există și greu ori disconfort.
Am fost atunci convinsă că nu îmi va fi deloc dor de perioadă. Am fost convinsă că nu o voi regreta.
Și nu regret nimic. Nu m-aș întoarce nici cu bani la perioada de bebelușeală. Da, normal, uneori îmi amintesc în nări mirosul de bebeluș moale și cald, însă de perioadă nu duc dor. O vreme am crezut că sunt eu ciudată de nu am regrete. Ba mai mult, uitându-mă pe poze aproape că nu îmi mai recunosc bebelușul de atunci, mai ales când văd copilul de acum.
Însă copilul de acum tot crește. Puțin câte puțin se desprinde. Se îndepărtează. Încă mai am la îndemână ani în care să mă pot bucura și încă mai am luxul de a-mi freca nasul de părul său moale. Însă sunt din ce în ce mai conștientă că perioada aceasta se scurtează. Și abia acum a început să mi se facă dor.
Îmi va fi dor de mâna mică ce uneori se odihnește pe perna mea atunci când eu nu mai sunt lângă. Îmi va fi dor de îmbrățișarea moale de dimineață ce mă strânge la piept cu ochii închiși în semi-somn. Îmi va fi dor de mâinile calde care mă caută noaptea pe întuneric doar să se asigure că sunt acolo. Îmi va fi dor de pupicii apăsați pe pielea mea. Și simt deja acel dor adânc în mine.
Acum este pentru mine perioada cea mai dragă mie. Copilul este independent, nu mai depinde de mine pentru nevoi de zi cu zi. Avem acum discuții, dezbateri, supărări, enervări, scuzări. Avem curiozități și avem uimiri. Avem o relație. Încă sunt mama care primește îmbrățișări și pupici când ne întâlnim. Încă sunt mama cu brațe pline. Încă nu sunt mama de care se ferește în public de teama unei impresii greșite.
Da, de acum îmi va fi dor. Și cu acest dor va trebui să învăț ce să fac. Cu dorul și cu palma goală atunci când mâna mică va fi prea mare pentru a mi-o strânge sau pentru a se încălzi dimineața când este prea frig sau prea devreme în drumul nostru spre grădiniță.
Îmi va fi dor și de mine cea de acum, mai așezată și mai calmă. Mai încrezătoare că am făcut totuși o treabă bună. Îmi va fi dor de mine cea cu mai puține frici, căci niciodată nu am avut mai puține frici ca în acest moment și tare îmi e greu să cred că vor mai fi perioade ca aceasta, clar nu cea în care va pleca de acasă să doarmă pe la prieteni ori chiar atunci când va merge în club sau oricum se va numi fosta discotecă peste niște ani. Acum mă simt așezată într-un fel pe care nu l-am avut multă vreme.
De acum mi-e dor…
Text scris de Iulia Dumitrescu.