Sunt zile când mă uit atent în jur și am impresia că există speranță. Că putem fi educați, civilizați, empatici. Că nu ne mai purtăm cu urmașii noștri ca și când ar fi defecți și trebuie să îi reparăm. În unele zile.
În alte zile îmi este silă să mă uit pe trotuar când merg pe stradă, să fac slalom printre flegme verzulii și lipicioase și rahați, mulți rahați.
Sunt zile și zile, prea puține cele senine în acest oraș sufocat de de atât de mulți oameni.
Astăzi pe trecerea de pieton un șofer mai bătrânel cu doamna (a sa presupun) în dreapta a ținut să lase geamul jos și să îmi spună că sunt nebună pentru că am îndrăznit să traversez pe trecerea pentru pietoni și nu i-am acordat lui șoferul cu drepturi depline prioritate. Să sper oare că a fost o scăpare și că doar eu am fost nebună, dar că în rest el este un domn civilizat și nu are un astfel de limbaj cu femeile din viața-i proprie? Nu prea sper, dar să facem un exercițiu de imaginație de dragul artei.
Când plecam de la grădiniță după ce am lăsat copilul, o bunică și nepoata în urma mea vorbeau. Nepoata a făcut ceva ce a impresionat-o foarte tare pe bunică încât a simțit nevoia să deschidă gura și să exemplifice : Vai câtă grijă ai tu de mine! Nici măcar mama ta nu are atâta grijă de mine pe câtă ai tu. Am citat din memorie, însă sunt convinsă că memoria-mi funcționează și nu îmi scindează amintirile chiar cum are ea chef.
Acum nu știu dacă era o lovitură sub centură pentru mama-fiica ei sau pentru mama-nora ei, cert este că avea acolo o nemulțumire. Și așa au bunicii aceștia darul de a le transmite nepoților sub diverse forme nemulțumirile lor în legătură cu cei pe care i-au crescut și nu îi cocoloșesc pe câtă nevoie de atenție au.
Când o să mă fac mare și am să am bani am să fac o școală pentru bunici. Așa cum nici părintele nu devine înțelept și învățat din momentul în care devine părinte dacă nu a primit instrumentele necesare la rândul lor, cam așa este și cu bunicii: nu te învață nimeni să fii bunic. Ar fi o idee bună de carte pentru cei din domeniu: parenting pentru bunici. De ce nu? Aspirăm la părintele ideal (care în realitate este extrem de departe de vreun ideal) așa putem aspira și la bunicul ideal, cel care nu mai manipulează nepoții în relația cu părinții acestuia. Bunicul care nu mai consideră că a devenit expert după ce a crescut un copil cu 30-40 de ani în urmă. Bunicul care se respectă pe el și timpul lui câștigat cu ani din viață și nu dă ochii peste cap în ideea că poate ceilalți se prind.
Numai zic și eu aici.
Text scris de Iulia Dumitrescu.