Am mai zis eu pe aici că eu sunt un om care respectă regulile, mă aricesc toată la nedreptăți și cred că nu mi-am ales corect țara în care să mă nasc atâta timp cât aici se fentează regulile cu precizie elvețiană.
Ce mă ține aici? Nici eu nu știu clar, probabil confortul creat și bula în care activez. Familiarul de care îmi este greu să mă despart definitiv.
Mă înfurie nesimțirea oamenilor, lipsa de bun simț, de civilizație de nivel minim, că nu cere nimeni să ai maniere de casă regală. Și toate acestea pentru simplul fapt că eu nu sunt așa și am impresia că lumea toată trebuie să fie ca mine pentru a conviețui cât de cât mai aproape de normalitatea pe care o văd eu.
Și zău că este păcat de cartierul acesta care se înfrumusețează de la zi la zi să troneze atâta dezinteres cum este la noi.
A plouat mult în ultima vreme. S-au scuturat copacii de flori, au crescut frunzele, este mult verde crud. Am simțit miros de iarbă proaspăt tăiată și de pământ ud, miros de praf înmuiat de ploaie, miros de ploaie, miros de primăvară. Am mers prin bălți, prin ploi torențiale, m-am udat, mi-a fost frig, vântul mi-a zburat umbrela. Deși mie îmi place tare mult să privesc ploaia pe geam și nu să fiu în mijlocul stropilor reci și uzi, mersul prin ploi tot mi-a creat mai puțin disconfort decât rahații lățiți ca niște plăcinte turtite pe trotuare. De când ies din scara blocului, până în stația de autobuz, până la grădinița copilului tot ocolesc lejer vreo zece și ăia numai așa numărați. Nu este zi ca ori eu, ori copilul să nu lipim ceva pe tălpile încălțărilor oricât ne-am feri și oricât am ocoli. Nu, am renunțat de multă vreme să mai acuz câinii vagabonzi și ai nimănui că nu prea mai sunt printre blocuri, cel puțin nu în zona mea. Însă cei cu stăpân sunt plimbați intens.
Pentru că nu există nu o politică clară a trotinetelor electrice care se închiriază au ajuns să șadă peste tot. Oamenii le abandonează când nu mai au nevoie de ele, exact unde și cum le vine. Într-o zi am găsit o trotinetă electrică la intrarea pe aleea blocului, de-a curmezișul că așa i-a fost la îndemână celui care a folosit-o. Altă dată cineva a lăsat trotineta pe refugiul stației de tramvai, tot de-a curmezișul, pe tot refugiul de se împiedicau de ea oamenii care nu o vedeau că e acolo. Zilele trecute trona o trotinetă fix pe un squar micuț pentru pietoni când așteptau la semafor. Nu prea mai aveau loc și pietonii că cineva avusese mai multă nevoie să își lase acolo trotineta după ce s-a folosit de ea. Aici deja nu îmi mai dau seama daca este rea-voință, nepăsare sau pur și simplu nu își dau seama că trotinetele abandonate așa fără noimă pot încurca destul de serios. Iar treaba aceasta vine evident, cum altfel dacă nu din educație!?
Am mai scris despre cum oamenii nu au nicio problemă în a-și împărtăși discuțiile private și video cu ceilalți participanți la trafic. Cel puțin în ultima vreme prin mijloacele de transport în comun a devenit o modă să vorbești la telefon pe speaker sau pe video, la fel cum și ascultatul de filme, video-uri și ce mai ascultă oamenii să se întâmple tot cu sonor și tot fără căști. Aici măcar e un lucru bun că așa participând la inculturalizarea oamenilor măcar știm unde ne situăm, chiar dacă nu putem schimba nimic.
Da, așa este, tânjesc după mai multă civilizație. Sunt persoana care face la nivel micro schimbări și nu la macro. Nu mă simt în stare să vreau să schimb grupuri prea mari de oameni. De absolut fiecare dată când am atras atenția cuiva că încalcă reguli, că parchează pe locul persoanelor cu dizabilități, că le cad hârtii din mână de parcă nici nu știau că le au, de absolut fiecare dată mi-am luat amenințări și înjurături diverse și diversificate. Pe lângă faptul că la un moment dat mi s-a făcut lehamite, mi s-a mai făcut și frică. Poate o merita multe țara asta, dar să fiu bătută pentru ea, am dubii că ar merita chiar atât de multe din partea mea.
Text scris de Iulia Dumitrescu.