Acum câțiva ani un medic bărbat mi-a spus într-o discuție că nu mai trăim ca acum zeci de ani când cea mai mare realizare a unei femei era să aibă 5-7-9 copii și aia era, acum avem cariere pe care să le urmăm și umbra pe care o lăsăm pământului este mult mai importantă din postura de femeie carieristă decât din cea de mamă.
M-a durut atunci acest comentariu pentru că în lume erau și atunci și sunt și acum atât de multe femei care își doresc să fie mame și să simtă trăirile unei sarcini, fertilitatea fiind deja de multă vreme o problemă medicală, încă nedezbătută suficient.
De atunci îmi revine frecvent în minte acea discuție deși au trecut ceva ani și încă mă întreb uneori dacă într-adevăr acordăm prea multă atenție copilului și nu cumva ar trebui să ne îndreptăm mai mult spre alte obiective. Asta în contextul în care eu consider copilul cel mai important proiect pe termen lung al unei familii, proiect în care ambii părinți ar trebui să fie implicați pentru a susține un efort comun de a oferi lumii la final de creștere un adult integru…ceea ce este cumplit de greu. Nu pentru că până acum n-au mai crescut copii, ci pentru că până acum s-a suferit foarte mult și încă se mai suferă.
Îmi doresc – sau sper ca să mai scad standardele – ca toți cei care își doresc să devină părinți să își aloce mai întâi timp pentru o radiografie sinceră. Lucru pe care mi l-aș fi dorit și eu înainte să fiu mamă, sunt convinsă că dacă mă cunoșteam mai bine atunci când nu eram bine, cu siguranță aș fi fost o mamă care ar fi înțeles lucrurile și multe ar fi venit natural și nu din frica de a greși, frică ce m-a împins să pun mâna pe cărți și să mă apuc de citit. Nu a fost rău în final, frica m-a împins spre evoluție și toată lumea a beneficiat de pe urma fricii mele. Dar cum ar fi fost să nu fi acționat din frică, ci din cunoaștere, din vindecare, din resurse bune și blânde? Ar fi fost bine, cred.
Încă citesc despre cum să fiu un părinte bun. Niciodată nu este suficient. Întotdeauna este loc de vindecat la mine adultul, întotdeauna apar provocări cu copilul. Am depășit cărțile pentru bebeluși și am avansat treptat spre cărțile care mă ajută să înțeleg mai ușor comportamentelor copiilor mai mari ce se îndreaptă spre adolescență. Mai am un drum până la adolescență, dar nici că aș vrea să mă prindă nepregătită.
Cartea acesta -Parentaj sensibil și inteligent – nu-i o carte ușurică. Nu este ușor de citit, nici greu, nu are un limbaj încorsetat în rigori limitate. Fiecare capitol are la final bibliografie pentru aprofundat, cât și exerciții practice și aplicabile pentru a înțelege mai bine relația cu sinele interior și relația cu propriul copil. Este citibilă, cartea, nu vă speriați, însă se citește cu pixul în mână, mai facem o introspecție, mai un exercițiu, mai gândim puțin, hmm oare ce o fi vrut să zică aici.
Cam trei sferturi din carte are îndrumări către sinele nostru și către propria copilărie și cam un sfert este îndreptată direct spre relația cu copilul. În final toată cartea aduce un aport în relația dintre părinte și copil, însă oferă mult de lucru și cu noi adulții care avem de vindecat ce ne doare. Și cum am mai spus, îmi plac tare aceste cărți care vizează educarea unui copil care sunt de fapt despre adult, copilul este întotdeauna bine, noi suntem defecți.
Ce ne mai oferă cartea prezentată azi: perspectiva comunicării. Mulți dintre adulți nu știu să comunice eficient, nici blând, nici empatic. Am și eu în jurul meu mulți adulți cu deficit de comunicare. Cei care lucrează prin corporații este suficient să își rotească privirea către colegi și către superiori pentru a-i observa pe cei cu deficit de comunicare. Nu știm să comunicăm eficient, nu avem cum să ne învățăm copilul să comunice la rândul său cu noi și cu lumea. Apoi dacă rezolvăm comunicarea, este bine să trecem la ascultare. Este o mare diferență între a auzi și a asculta. Când eram copil acasă tata întotdeauna mă asculta. Când vorbeam cu el, el nu făcea altceva decât să fie atent la mine, îmi urmărea mimica feței și expresia ochilor. Când vorbeam cu mama de cele mai multe ori nu era prezentă emoțional. Mereu făcea altceva, fie că gătea, fie că urmărea ceva la televizor. Eu eram pe plan secund, un zgomot care uneori bruia. De multe ori nu știa despre ce vorbeam și în final am renunțat să mai port discuții cu mama. Ori, eu vorbeam, aveam multe de zis, rar mă opream, probabil ca să dorm sau ca să respir, altfel vorbeam. Ascultarea aceasta activă nu este tot timpul ușoară, mai ales cu un copil care are foarte multe de spus. Eu mă aflu acum în papucii de părinte care a învățat mai puțin să vorbească și mai mult să asculte, am la rândul meu un copil care are foarte multe de spus și știu exact cum este să nu existe secundă de liniște. O înțeleg acum pe mama de atunci care își dorea doar puțină liniște pentru ea, fără zgomot de fond, însă înțeleg și nevoia copilului meu de a fi auzit. Liniștea mai poate aștepta câțiva ani.
Citiți cartea aceasta înainte de a fi părinți și încercați să vă vindecați înainte de a fi părinți. Apoi a fi părinte devine mult mai ușor și nu o luptă continuu din dorința de a fi și de a face bine. Iar dacă sunteți deja părinți tot citiți, nu vă poate face rău.
Text scris de Iulia Dumitrescu.