Recunosc, am ales această carte din pură curiozitate. Am văzut-o pe Ana Maria Ducuță într-o emisiune televizată și mi-a plăcut tare mult. Am văzut o femeie tânără și frumoasă cu un mare, foarte mare debit verbal. Mi-a plăcut coerența cu care vorbea și rapiditatea cu care exprima frazele.
Ceea ce m-a făcut să îi caut cărțile.
Am citit acest dialog cu mama sa, care chiar asta este cartea de față, un dialog cu propria sa mamă, terapeut de meserie. Este înțeleg un dialog filmat, nu am avut curiozitatea să caut pe youtube, dar poate pentru unii este mai ușor să asculte decât să citească. Eu am citit și îmi este suficient, nu simt nevoia să reiau informația și în formă audio.
Doamnele care semnează cartea tratează probleme ale minții și ale sufletului în discuțiilor lor. Pe unele informații le știam deja din sfera psihologică, altele au contrazis ceea ce eu cunoșteam.
Nu este o carte în topul preferințelor mele, însă este o carte din care mi-am ales unele învățături pe care am decis să mi le integrez.
Am apreciat foarte mult limbajul simplu și accesibil, nu ai nevoie de studii academice ca să înțelegi ce scrie, s-a renunțat la limbajul de specialitate, ceea ce o plasează în topul cărților citibile.
Cartea tratează subiecte grele ca abuzul, toxicitatea, relațiile de iubire dintre parteneri, relațiile de iubire dintre copii și părinți. Unele subiecte au explicații mai degrabă din psihologie, altele mai degrabă spre spiritualitate. Nu este nimic greșit în niciuna din abordări, atâta timp cât ne ajută să înțelegem și să acceptăm ce am trăit sau ce încă trăim.
Se vorbește mult despre abuz în ultima vreme. Eu fac parte dintr-o generație care a suferit în copilărie intens în abuzuri. Copii proveniți din familii cu părinți mutați de la țară într-un oraș mult prea mare pentru puterea lor de înțelegere. Din toți cei pe care îi cunosc eu, dintre toți prietenii mei, am o singură prietenă care nu a trăit în abuz fizic în copilărie, în rest, toți am primit de la o palmă la bătăi care au lăsat urme în piele și în suflet. Este important să integrăm perioada aceea pentru că altfel ne petrecem viața alergând să ne fie bine fără să reușim acest aspect. Cunosc oameni care au fugit de părinții lor care le-au fost călăi, așa cum cunosc oameni care trăiesc triggere la fiecare revedere cu familia de bază.
Și eu am avut și încă mai am de vindecat din relația din copilărie, am încercat diverse metode care au eșuat până am ajuns în punctul în care să îmi fie bine. A durat mult să mă pun pe mine înaintea părinților mei și să îmi ofer mie mai multă atenție decât lor, iar asta a făcut diferența în cazul meu.
În carte se mai tratează și subiectul ‘salvatorului’. Acea persoană care știe mai bine decât cel care este în suferință cum trebuie să trăiască acela și care întreprinde diverse metode pentru a-l scoate din situația respectivă. M-am aflat multă vreme în această postură. Greu, foarte greu am înțeles să nu judec omul care trăiește o situație pe care eu nu aș fi accepta-o sub absolut nicio formă. Și mai ales să nu îl oblig să îl ajut. Mulți ani am crezut că procedez corect obligând ‘victima’ să fie salvată. Interesant este că atunci când am înțeles eu toate lucrurile acestea, m-am simțit mult mai ușurată și a dispărut sentimentul de vinovăție față de condiția celuilalt, pentru că fiecare își alege drumul și își învață lecțiile.
O recomandare plină de învățăminte la început de săptămână. Oricând este un bun moment pentru a face ordine în noi, mai ales acum că vine și primăvara.
Să fie cu folos!
Text scris de Iulia Dumitrescu.