Că avem bătrâni triști, singuri, uitați de ai lor, este o certitudine. Că avem bătrâni care au uitat pe parcursul vieții să socializeze și s-au agățat ca lianele de ai lor până lianele au cedat și ei au rămas singuri, asta-i clar. Că avem bătrâni bolnavi, batjocoriți cu pensii mici și cu griji multe, este realitatea. Știm toate aceste lucruri, le vedem zi de zi în jurul nostru, nu avem cum să le ratăm nici dacă vrem, media ni le bagă pe gât cu polonicul.
Până și bătrânii aceștia ajung să fie convinși că așa-i la bătrânețe. Odată ce te-ai pensionat, devii depresiv, ești singur, ursuz, mohorât, urăști pe toată lumea și te plimbi cu tramvaiul ca să ai cu cine să te cerți. Nu e de mirare că atunci când se pensionează atât de mulți oameni devin inapți și inadecvați societății.
Pentru că asta li se arată. Și lor și nouă. Că viața este cumplită și nefericită și că la bătrânețe tot ce trebuie să faci este să fii ursuz și să aștepți să mori.
Yeey dar cine nu-și dorește așa o bătrânețe? Ei bine, eu nu.
Am acest eu nu în minte de multă vreme. Mă preocupă de ceva timp perioada aceea a bătrâneții, mi-am făcut multe filme în cap și aproape că puteam câștiga Oscarul la scenarii. Doar că de învârtit tot în societatea asta mă învârt și oricât de bun ar fi setat mindsetul meu, ce văd în jur e altceva față de ce regizez în cap la mine.
Zilele acestea am deschis televizorul ca să trec pe netflix. Până să reușesc eu să mă plimb prin măruntaiele device-ului apuc și să văd ce mai rulează pe posturile tv. Era o emisiune. Una plină cu pensionari. Am rămas puțin pe loc. Erau oameni bătrâni acolo care păreau că se simt bine, ba chiar se distrează. Pe unii îi durea câte un picior, pe alții o șală, nu erau toți sprinteni, însă erau toți dornici să trăiască. Erau veseli și se vedea că nu joacă această veselie. Da, aveau pensii mici, medicamente destule, de probleme sunt convinsă că nu erau ocoliți, însă mai aveau ceva: socializarea. Ei toți se cunoșteau între ei, activau împreună într-un club, presupun chiar în București. Învățau lucruri noi și se preocupau de ce îi interesează pe ei. Acela a fost momentul de click, momentul în care am realizat că asta ar trebui să vedem mai mult și mai des. Să știm că există viață la bătrânețe și că nu este nevoie să ne autoizolăm ori să ne agățăm ca lianele de copiii care nu ne sunt datori cu absolut nimic.
Asta nu înseamnă că ignorăm realitatea, că nu vedem că sunt bătrâni care se zbat sau care au diverse nevoie, asta înseamnă doar că vedem și optimism, nu doar pesimism. Nu vorbește nimeni despre oamenii aceștia, nici despre cluburile de seniori, nici de cât de benefic este pentru sănătate o astfel de interacțiune umană.
Văd de ani de zile, zeci deja, prin alte țări bătrâni, unii în cârje, alții în scaun cu rotile, alții doar în pensie, dar activi. Îi văd în vacanțe. Văd britanicii în Grecia, văd germanii în Italia. Mereu m-am gândit cum au ei chef de plimbat? Cum au suflu să meargă, să exploreze, să vadă locuri noi, să se plimbe. Cum de nu zac în casă și nu se plâng de singurătate? Poate pentru că ei primesc și exemple pozitive despre viața de după pensie. Posibil asta, posibil educația și modul diferit de a vedea viața. Nu știu, cert este că se poate să ai un sens în viață și după 60 de ani. Ceea ce dragi și drage este extrem de încurajator. Mai trebuie doar să primim mesaje pozitive pe parcursul vieții și cred eu că ușor ușor ne mai schimbăm la cap, măcar până devine copilu-meu bătrân, dacă eu nu mai am șanse.
Text scris de Iulia Dumitrescu.