Se bate foarte mult moneda de ani de zile pe fericirea de sărbători. Adevărul este că foarte multe se activează de sărbători: bunătatea, empatia, gândul bun către ceilalți, conviețuirea alături de familia mai restrânsă sau mai extinsă și altele care or mai fi. În restul anului mai ușurel cu toate acestea, dar de sărbători batem o monedă mult prea uzată.
Sărbătorile au devenit o nișă care consumă timp, energie și pun presiune în încercarea de a ușura viața vulgului.
Sfaturi peste sfaturi răsar în loc de brad. Se pare că civilizația noastră a devenit atât de inaptă încât de ani de zile nu a învățat cât să mănânce, cât să bea, cât să doarmă. An de an ne învăluim într-o amnezie profundă încât avem nevoie de reamintire. Cum să facem lucruri. Cum să acționăm. Cum să supraviețuim acestor zile fatidice. Avem nevoie de bucătari care să ne arate cum să combină corect alimentele, de nutriționiști care să ne spună ce cantitate de alcool putem să ingurgităm, de psihologi care să ne ajute să facem față rudelor sâcâitoare, de preoți care să ne invite la pietate și probabil și alții pe care îi ratez eu aici.
Pare că am o problemă cu sărbătorile. De fapt nu am. De puțină vreme au reînceput să îmi placă. Îmi place momentul în care pregătesc turtă dulce cu copilul meu. Cum întindem coca cu sucitoare pe măsura noastră, cum decupăm forme diverse și cum apoi amușinăm pe lângă farfurie doar ca să vedem cum au ieșit. Cum să știi dacă ai făcut ce trebuie, dacă nu guști, deguști și încerci preparatul? Apoi căutăm prin caietul cu rețete să vedem ce mai putem pregăti, ceva bun și rapid, întotdeauna rapid să nu mi se pară că stau prea mult în bucătărie. Este foarte adevărat că atunci când ai copil trăiești evenimentele prin ochi de copil și viața pare că are farmec, magie și tot ce aduce copilăria la pachet.
Cu toate acestea am scris o introducere cam acidă. Așa este! Pentru că nu uitarea ne vizitează an de an. An de an ne lipsește educația. Și asta nu are legătură cu sărbătorile. Cu nicio sărbătoare. Din păcate ne creștem și moștenitorii după chipul și asemănarea noastră, ceea ce nu poate fi chiar bine, evident.
Și în loc să perindăm prin fața vulgului nenumărați specialiști sfătoși, mai bine ajutăm oamenii să fie bine, să se facă bine, să își dorească să fie bine. Să investim în educație, să avem bun-simț, să ne recunoaștem emoțiile. Iar aici încă doare.
Să nu ne îmbătăm cu apă rece, fericire și nici bucurie nu există atâta timp cât încă doare. Iar durerea nu este atenuată nici de sarma, nici de vin, nici de cozonac, nici de oameni pe care nu îi suporți.
Nu este un text pesimist, nici unul optimist, ce-i drept, este doar un text în care mă invit pe mine să nu uit pentru că la un moment dat așa am știut că se face și să trăiesc pe bucăți. Acum mă suspend până în punctul x când pot să mă bucur, apoi mă enervez pentru că îmi creez starea de confuzie și în final mă bucur pentru că așa trebuie. Eu insist să nu mă mai suspend, să nu îmi mai creez stări de confuzie, să le primesc cum vin, să spun când este prea mult și să mă accept așa cum sunt : ființă umană!
Ceea ce dragii mei vă doresc și vouă cu întârziere, dar sunt scuzabilă, sper.
Să fiți bine și să fiți în armonie cu voi!
Text scris de Iulia Dumitrescu.