Ne digitalizăm din ce în ce mai mult. Ceea ce mă bucură enorm. Îmi place să fac lucruri din vârf de tastatură și mai ales din mijlocul canapelei mele confortabile. Să am cazier la un click distanță și să depun documentații online fără vestitul/celebrul/mult batjocoritul dosar cu șină. Iar ca mine sunt convinsă că sunt mulți care apreciază direcția spre care ne îndreptăm.
Însă tot mulți, chiar foarte mulți sunt și cei care au rămas în urma digitalizării. Vorbesc în mare parte de bătrâni absolut dezinteresați de mrejele internetului, dar mai vorbesc și de oameni tineri, absolut funcționali, însă complet nefamiliarizați cu digitalul. Deși în epoca aceasta modernă mai toată lumea are cel puțin un telefon inteligent, uneori achiziționat chiar în rate, el reprezintă o fală, nu o necesitate. Cu ei, cu toți oamenii aceștia oare ce se întâmplă?
Unii dintre ei vor fi și mai dependenți de cei pe care oricum se bazau întrajutorare. Alții probabil vor lua cu asalt ghișeele dacă vor mai exista. Sau vor face scandal prin fața instituțiilor pe motiv de bătaie de joc. Doar știm că la capitolul scandal suntem cap de afiș.
Aici se vede ineficiența școlii dintotdeauna. Nu doar de școala din ultimii treizeci de ani care merge din eșec în eșec, ci și de școala de pe vremea ailaltă. Niciodată școala nu a încurajat învățatul. Nici curiozitatea. Să vrei să înveți, să îți dorești să înveți chiar și dup ce ți-ai luat toate diplomele. Școala a reușit cumva să te facă să o urăști pentru că școala apreciază doar vârfurile de lance (lucru care se întâmplă și astăzi. Am în jurul meu foarte mulți cunoscuți cu copii în clasele mici și care spun că învățătoarea lucrează doar cu cei mai avansați) și școala niciodată nu a știut să ajute elevii să descopere materiile la care pot excela.
Eșecul școlii, eșec care este de fapt al unei societăți întregi pentru că la acest eșec contribuie și familia, dar și statul cel mult blamat, se vede astăzi foarte clar în jurul nostru. Și nu doar lipsa educației se vede, se mai vede și boala. Suntem un popor trist, depresiv și isteric. Nu o spun eu, o spun studiile și psihologii care cu asta se ocupă.
Și totuși, revin la întrebarea din titlu, ce facem cu bătrânii? Nici eu nu știu. Nu am o soluție în momentul de față nici pentru bătrânii cu care eu interacționez și care au zero interes pentru a se descurca singuri în absolut orice fel de situație, dar pentru toată clasa aceasta neputincioasă cu atât mai puțin nu am idei.
De fapt probabil că ar fi ceva de făcut, poate o nouă instituție formată cu oameni empatici care să aibă exact acest rol, de a ajuta și îndruma oamenii spre digitalizare. Sau poate campanii ample ale statului pentru oameni să meargă să își trateze și capul, nu doar oasele. Sau alte campanii, tot ample, prin care și bătrânii să fie ajutați să înțeleagă puțin din viitorul care ne așteaptă. Știu că sunt deja pensionari care urmează cursuri pentru a dobândi aptitudini digitale, însă cei mai mulți pe lângă faptul că sunt complet dezinteresați, nici nu își permit din veniturile extrem de mici să se gândească și la cursuri.
Da, digitalizarea este bună, este un pas înainte către evoluție, schimbările prea rapide sunt forțate și oamenii care nu se pot adapta rămân în urmă. Ceea ce ne duce de la o țară în plină evoluție la o țară complet scindată și care va șchiopăta de ambele picioare, nu doar de unul ca acum.
Text scris de Iulia Dumitrescu.