Sunt o persoană comodă. Bineînțeles că îmi place să călătoresc, să vizitez, să văd locuri noi, însă nu aș face asta fiind un fel de nomadă a transportului. Nu mă văd schimbând trei trenuri, un vapor și 5 autobuze ca să ajung din punctul A în punctul B. În schimb mă văd străbătând distanța în mașină. Sau cu un singur tren, ori un avion și cam atât. Câte puțin și în doze mici.
Am mers săptămâna trecută în Brașov. Am lăsat mașinile la gară, am luat trenul, am coborât în Brașov, am schimbat două autobuze și am ajuns în centrul vechi. După plimbat, clătit ochii, căutat un loc de umplut stomacul, am luat-o spre drumul de întoarcere cu autobuz, gară, tren, mașini până acasă.
Nu aș putea să spun dacă nu am fi avut copil mic, obosit și nedormit care să îmi dea peste cap fusul orar aș fi trăit experiența diferit. Nici înainte de copil nu eram atât de exploratoare, doar nu mă numesc Dora.
Eu singură pe cont propriu nu aș trăi niciodată o astfel de experiență. Eu și orientarea suntem frați vitregi care nu ne înțelegem. Așa că totuși sunt recunoscătoare pentru că am reușit să trăiesc o astfel de experiență. Posibil să fie și ultima, sau cine știe posibil să vreau să mă mai aventurez.
Parcă m-am văzut puțin cu ochii minții prin țările acelea civilizate unde călătorești cu ușurință între orașe, unde trei trenuri mai târziu și o oră de navigat printre gări ajungi la destinație. M-am simțit puțin în Amsterdam, dar doar la mine în cap. Bine, la noi nu este cazul, la noi cu greu te înțelegi om cu persoană încă din gară (asta este altă poveste).
Să nu fiu înțeleasă greșit, nu sunt străină de trenuri. Spre deosebire de al meu copil care vede mersul cu trenul ca pe o distracție, pentru mine a fost dintotdeauna un mod de deplasare. Cu trenul ajungeam la bunici după ce înțepeneam pe banchetele din vagon cate patru sau cinci ore. Cam atât îi lua unui tren personal să ajungă din București până aproape de Focșani. Însă era diferit, ca să ajungem la gară în București mergeam pe jos, iar la destinație ne aștepta bunicul care se ocupa de transportare. Nu am mai experimentat tren-autobuze-pierdut vremea prin oraș nou, un fel de vacanță. Și da, în țări străine nu eu sunt atentă unde merge și nici pe unde. Cineva trebuie să stea și cu ochii pe pereți, să vadă sculpturi. Dacă eu sunt atentă ce metrou să iau și de unde, când să văd desenele de pe pereții din stațiile de metrou!? Exact, nu le pot face pe toate.
Și ca să nu fie o poveste în van sau să pară că mă plâng, pentru că nu mă plâng, am și concluzie. Da, mi-a fost greu, mi s-a părut obositor, însă mă bucur tare pentru ce am trăit. Am observat la mine că mi-a crescut toleranța la frustrare. Poate unde încerc să fac treaba aceasta cu propriul copil în mod conștient este un fel de câștig-câștig. Frustrez eu copilul, dar și pe mine. Cu ocazia aceasta mi-am dat seama de acest lucru. Încă mă enervez însă nu mă mai las absorbită atât de ușor în vârtejul emoțiilor și nu răspund agresiv așa cum obișnuiam să o fac. Surprinzător, dar se numește evoluție.
Poate ar trebui să organizez o excursie pe bază de tren și de autobuze. Cred că familia mea nu s-ar bucura prea tare. Că doar nu degeaba suntem toți sub același acoperiș, suntem toți comozi prin definiție.
Nu plecați prea departe, vă mai povestesc despre trenuri.
Text scris de Iulia Dumitrescu.