Îl văd, zâmbesc și încetinesc, ba chiar pentru a face poză m-am și oprit.

Îl văd de departe. Îl văd chiar de dinainte să îl pot distinge clar. Știu sigur că este acolo pentru că zăresc nuanțele care mă asigură că mă așteaptă. Stă drept și neclintit, tăcut și misterios. Zâmbesc și încetinesc, vreau să am timp să îl observ clar în timp ce el stă acolo semeț.

În fiecare zi când merg spre grădiniță văd un panou publicitar. Ce credeați că descriu?

Văd în jurul meu panouri publicitare cu duiumul. Îmi este cartierul plin de panouri publicitare. De toate felurile și pentru… dar pentru ce nu sunt reclamele alea. Abia le observ. Trec pe lângă ele fără să îmi stârnească nimic. Nici curiozitate, nici indignare, nici măcar vreun fior. Nu le țin minte și le uit de cum le-am văzut.

Dar.

Este și un dar.

Există acest panou publicitar pe care l-am descris metaforic la început de parcă urmează să mă căsătoresc cu el. Îl văd, zâmbesc, de fiecare dată zâmbesc, merg mai încet până trec de el și sper, chiar sper să nu fie înlocuit.

Să vă explic.

Nu sunt fană Momoa, dar apreciez un film bun atunci când îl văd și cu domnul acesta masiv am văzut ceva filme până acum. Nu mi-a plăcut filmul Jocurile foamei, însă am devorat cartea (Mulțumesc Alina pentru recomandare și împrumut). Evident că sunt fana lui Brad, omul ăsta arată bine la orice vârstă și în orice postură și sunt câteva filme în care a jucat și care efectiv m-au uns pe suflet.

Ei dar când vine vorba de Jason Statham altfel stau lucrurile. Îmi place ce să mai discutăm. Îmi place alura lui de bad boy, îmi place accentul, îmi plac glumele (măcar alea din filme că în viața reală nu știu dacă are umor sau nu, sper să aibă), îmi place, place, place. Sigur mă credeți. Am mai zis eu pe aici că două poze printate cu Jason au ținut loc de priveliște într-un timp în care biroul meu era orientat către două dulapuri, într-o perioadă în care lucram într-un mediu toxic și nefericit pentru mine. Imaginile acelea m-au ajutat să îmi rămână creierul activ și să mai și văd ceva frumos la doar o ridicare de privire (să-ți dea Dumnezeu sănătate Elena indiferent prin ce birouri mai treci).

Acum înțelegeți de ce mi-a atras atenția un panou publicitar? Și nici măcar nu sunt egoistă să spun că ar fi meritat Jasonică să fie el singurel pe tot panoul. Nu, sunt modestă, este bine că este și el.

Acum să nu vă prind că începeți să faceți pelerinaj pe la panoul meu de să creadă autoritățile că sectorul șase e ceva loc sfânt. Este doar un panou!

Vă doresc să vedeți astfel de panouri care vă fac să zâmbiți, care să vă amintească și de lucruri frumoase chiar și în această perioadă în care ne obișnuim cu frigul și cu virozele care își fac de cap. Să îmi doresc să fie scopul panourilor acesta de a aduce zâmbete și nu de a promova neapărat produse, magazine și oferte, ar fi prea mult și irealizabil, însă măcar așa câte un panou publicitar răzleț care să bucure, pare mai aproape de realizare.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *