Cel puțin așa spune Raluca Anton.
Evident nu toți trecem prin momente traumatice la naștere, fie că suntem adultul care dă viață, fie că suntem copilul care ia contact cu lumea înconjurătoare. Însă, realitatea din România cam aici ne plasează.
Acum este momentul să te oprești din citit dacă ai o astfel de experiență care îți cauzează orice fel de neplăcere.
În România se poartă acest sistem în care copilul este separat de mamă. Este mult mai important pentru sistemul medical românesc să măsoare și să cântărească copilul fix în secunda doi unei nașteri decât să lase noul-născut să fie în contact cu mama. Este atât de împământenită această practică încât atunci când transmitem informații despre un nou-născut menționăm greutatea, înălțimea și nota de la naștere, iar interlocutorii vin cu aprecieri de genul e gras sau este înalt. La atât ne rezumăm pentru că atât știm.
În spitalele de stat nu se practică pe nicăieri alăptarea în primele secunde de după naștere, nici contactul direct cu bebelușul. Mama și copilul se reunesc abia după ce copilul este bine curățat, bine înfășat, mirosul și simțurile îi sunt alterate deja.
În cazul unei nașteri prin operația de cezariană separarea este și mai mare. Copilul și mama se reunesc după 12-24 de ore de la naștere. Timp în care copilul stă singur și primește lapte formulă, iar mama este la terapie să se refacă, nu se poate mișca și are dureri (acum fiecare după propriul organism).
Ori tocmai separarea aceasta este resimțită de către copil. Matrițele încep să se formeze încă din prima secundă de viață. Ele înregistrează informațiile și le stochează pentru tot restul vieții. Nu, nu ni le amintim însă acționăm și reacționăm întreaga noastră viață pe baza acestor matrițe și nici nu știm, nu o facem conștient.
Raluca Anton (v-am zis că mai revin la cartea aceasta) în Terapie 1 la 1 cu sinele tău vorbește despre această formă de abandon, pentru că este un abandon pe care matricea îl înregistrează ca atare. Copiii se comportă în viața lor de copil și chiar în viața lor de adult conform acestei forme de abandon care se formează încă de la naștere. Unii își adâncesc această traumă suferind alte forme de rupturi cu părinții, ori cu cei care îi îngrijesc.
Să luam ca exemplu cazurile noastre, ale celor născuți înainte de anii 90 când concediul maternal era o perioadă extrem de scurtă de timp, de doar 3 luni. După 3 luni mamele reintrau în câmpul muncii iar bebelușii erau de multe ori în grija bunicilor la țară. Nu vorbesc despre cum era atunci în maternități pentru că nu am foarte multe informații, însă pot să presupun. Însă o ruptură majoră are loc atunci când mama se întoarce la muncă într-un stadiu în care bebelușul are încă foarte multă nevoie de brațe protectoare, de alinare, de hrană la cerere. Apoi dacă trece în grija unor persoane care au ca prioritate munca la câmp și mai puțin nevoile unui bebeluș, separarea aceasta merge ascendent înregistrând noi și noi valențe în matrița abandonului.
Pentru că eu am fost al treilea copil născut în familie, mama a putut amâna reintrarea în câmpul muncii pentru încă două luni prin concediu medical pentru ceilalți doi copii. De la cinci luni am trecut în grija bunicilor care aveau extraordinar de multă treabă în gospodărie și în jurul acesteia. Pe mama o vedeam foarte rar și vreo trei ani de zile aproape că nu ne-am văzut una pe cealaltă. Ruptura care s-a produs atunci între noi nu a fost recuperată nici astăzi. Pentru că ea nu a avut instrumentele necesare și pentru că eu abia aflu cum să descurc ițele în urma unui regim traumatizant și cicatrizant.
Eu în postura de viitoare mamă am născut copilul într-un spital de stat prin operație, am intrat în contact cu copilul prima oară la câteva ore după naștere pentru că a fost adus la cerere în terapie și ne-am mai văzut a doua zi. În rest, a stat fiecare în salonul său și ne întâlneam pentru alăptare asta dacă nu era la incubator și săream peste masă și eu și copilul. Abia când am venit acasă am putut să ne conectăm. Nu știu dacă acea separare este motivul ori cauza pentru un copil cu o nevoie foarte mare de atașament și cu o nevoie de a verifica încontinuu apartenența la familie și de a se asigura că nu există abandon, însă la aproape șase ani de când a venit pe lume, copilul meu încă are aceste nevoi la un nivel foarte ridicat cu multe asigurări și reasigurări de-a lungul timpului. Însă până la această carte nu am reușit să fac legăturile între evenimente. Nu am văzut separarea de la naștere ca pe ceva dăunător pe termen lung, ci ca pe ceva normal, în asta trăiam și încă trăim ca sistem. Nu am văzut lipsa de interes din partea cadrelor medicale ca pe ceva devastator, ci ca pe o obișnuință în care suntem de atâția ani de zile.
Și știu că există intenția de a se schimba acest sistem, de a se adapta la norme moderne, însă rezistența este greu de dărâmat în mediul nostru.
Nici sistemul medical privat nu excelează la acest capitol, însă acolo lucrurile se mișcă mai rapid în direcția normelor care în alte state reprezintă o normalitate curentă. Sunt și în România clinci private unde poți naște natural și civilizat, unde poți negocia la semnarea contractului acea oră magică de care vorbesc mulți specialiști.
Separarea mamei de copil la naștere este o formă de abandon pe care copilul o duce cu el toată viața. Ora magică – o soluție minoră pentru rezolvarea unei traume majore.
Ce este de făcut? Să reușim să înțelegem noi adulții acest mecanism, să îl integrăm și să oferim mai departe înțelegerea și acceptarea de care are nevoie un copil. Da, înțeleg că nevoia ta de conectare este mare, că teama ta de abandon este reală, că te ajut să înțelegi aceste mecanisme și te ajut să le integrezi în sinele tău pentru a-ți fi mai ușor pe viitor.
Este ușor? Categoric nu. Este și mai greu să accepți această nevoie din poziția de fost copil cu traumă de abandon, însă orice efort este răsplătit cu un pas mai aproape de normalitate.
Text scris de Iulia Dumitrescu.