Când eram eu copil mâncarea pe care am urât-o cu toată ființa mea a fost ciorba. Și nici măcar nu uram mâncarea în sine pentru că multe ciorbe erau foarte gustoase, însă eu uram ideea de ciorbă. Nu înțelegeam de ce să mănânc ciorbă.
Eu am trăit ceva ani la și cu bunica. Bunică ce nu era fan ciorbă. Ciorba era o mâncare pe care o gătea rar și nici atunci nu îmi amintesc să fi fost neapărat nevoită să mănânc. Maximum vreo două ciorbe îmi amintesc să îmi fi pus bunica pe masă. Apoi m-au relocat cu părinții și regulile au fost diferite. Mâncarea aceea delicioasă pe care o mâncam până rămânea farfuria curată a dispărut și în loc a apărut acea regulă cu ciorba. Nicio zi fără ciorbă. Era mâncarea de bază pentru masa de prânz cel puțin.
Uneori mâncam în timp ce cantitatea de zeamă din farfurie creștea simțitor de la lacrimile care șiroiau pe fața mea. Alteori stăteam atât de mult la ciorba aia până plecau toți de la masă și o puneam înapoi în oală și terminam și eu cu mâncarea în sfârșit.
La un moment dat, după ani de război cu ciorba și cu părinții, într-o încercare de psihologie inversă ai mei au predat armele și au zis că pot mânca ce doresc fără a mai exista obligativitatea ciorbei. Le-a ieșit ce-i drept că de atunci nici că m-am mai apropiat de ciorbă și am decretat că în viața mea nu voi mai mânca așa ceva.
Ei nu s-a pus problema că nu am mai mâncat deloc, însă întâlnirea mea cu acest preparat culinar a fost mai rară decât întâlnirea ghețarilor cu soarele. La modul că mai mâncam, dar cam la o lună cel puțin.
Într-o zi pe când copilul crescuse suficient de mult și când diversificarea se finalizase am decis că pot găti pentru toată lumea același fel de mâncare. Atunci am constatat că cel mai des găteam ciorbă pentru că era copilul fan zeamă și fan legume iar eu am ajuns să mănânc ciorbă mai des decât se vede ursul la plimbare prin Brașov. Iar acum nu mă mai obliga nimeni. Nici nu îmi mai displăcea ideea de a mânca ciorbă. Ceea ce înseamnă că este adevărat când se spune că maternitatea scurtcircuitează încrengăturile cerebrale și te transformă din om în mamă…pesemne mamele mănâncă ciorbă.
Între timp ciorba pe masa mea a luat amploare. Au aterizat prin castroane și apoi prin burți ciorbe cu diverse cărnuri de la găină, la purcel și chiar vită, uneori curcan. Toate însoțite de câte o acreală cum își șade bine ciorbei. Alteori gusturile au fost mai rafinate și s-au delectat cu supe creme, ori cu supe cu găluște, ba cu supe cu tăiței. Să nu mai spun de supa de ceapă care încălzește toate simțurile amorțite în zile friguroase.
Și cum toamna ar fi în mod normal mai frig, dar nu prea mai știm exact dacă să ne îndreptăm spre plajă ori spre ski, măcar știm că încă este acest anotimp bogat în fructe și bogat în legume și bogat în culori.
Așa se face că recent am pus pe masă o ciorbă roșie cu sfeclă roșie și ea, acrită cu borș și domolită cu nițel pătrunjel. Este o ciorbă dulce – acrișoară, cu legume, cu gustul dulce al sfeclei care se echilibrează foarte bine cu borșul ca să nu iasă mâncarea apoi prea dulce. Și-au dat concursul în oală pe aragaz 2 cartofi, o ceapă și un morcov tocate mărunt, alături de o felie groasă și rotundă de țelină.
Nu, nu a fost batere pe oala cu bunătate, dar nici nu a fost de ignorat. Este un fel de mâncare consistent, sățios, cu legume, colorat și bun la gust. Pregătită o dată sau de două ori pe toamnă nu face pe nimeni să leșine. Desigur puteți pune deasupra o lingură de smântână sau un ardei pișcăcios alături. Preferințele nu se dezbat.
Așa că dacă nu aveți răspuns la ce să mai gătesc, puteți încerca o ciorbă cu legume de sezon.
Text scris de Iulia Dumitrescu.