Vă cred, o să aflu și eu la un moment dat, am deschis gura și în timp ce scoteam această profundă înțelepciune, creierul meu se diviza. O dată s-a activat creierul care este împotriva bătrânilor, acela care îi contestă și nu îi înțelege și îi judecă și îi critică pentru că sunt răi și șantajiști emoțional. Iar o dată s-a activat creierul care a conștientizat că și eu o să am o vârstă înaintată și or să îmi tremure picioarele în timp ce merg pe stradă să îmi iau pâine și cu greu am să ajung acasă. Că parcă mi-ar prinde bine să îmi aducă cineva pâinea la ușă decât să merg să mi-o iau singură.
Îl știu pe bătrânul care m-a anunțat că este greu la bătrânețe. Îl știu din vedere. Locuiește cu mine în bloc și îl văd frecvent pe la câte un supermarket sau pe alee când vine repede spre casă. Nu merge încet, aproape că aleargă, pesemne că este singurul ritm pe care îl mai știe ca să se asigure că ajunge întreg acasă. La supermarket întâmpină frecvent dificultăți, îi este greu să își cântărească produsele, nu se descurcă și nu prea aude, lucru ce enervează casierele de fiecare dată.
Nimeni nu are răbdare cu bătrânii. Nici eu nu am. Mulți dintre noi nu avem răbdare cu copiii, cu bătrânii nicio șansă. Eu spun mereu că am investit toată răbdarea pe care nu o aveam în propriul copil, astfel că absolut toate celelalte categorii sunt vitregite la capitolul răbdare. Nu-s o persoană răbdătoare și este ceva cu care mă lupt și zbat zi de zi ca să am mai multă. Mai multă nu-i oricât o caut.
Am și eu bătrânii mei și abia le fac față. Nu înțeleg ce le explic, au predat de mult armele, nu îi interesează nimic din ce este nou, iar lumea se schimbă cu o viteză mult prea mare pentru a ține pasul cu ea. Sunt oamenii care au muncit o viață întreagă în același loc, s-au pensionat de acolo și au rămas acasă într-o bulă fără să le pese ce este în lume…până ajung să interacționeze cu lumea. Văd cum toate aceste schimbări le produc disconfort. Nu mai au de foarte multă vreme capacitatea de a învăța ceva nou pentru că nu au acest antrenament. Nici mulți dintre cei tineri sau cei care se îndreaptă deja spre vârsta a doua (că nu sunt singură unde mă încadrez eu) nu au antrenat acest mușchi al învățării de lucruri noi. Au încheiat ciclul învățării o dată cu școala și nu aderă pe durata vieții la niciun curs care să îi scoată din zona de confort educațional. Nu poți fi un bătrân viu dacă ești un tânăr mort.
Din păcate școala noastră cea de toate zilele contribuie foarte mult la dorința de a scăpa de școală. Nu știm să învățăm de drag, nici de plăcere, iar presiunea pe note este foarte mare. Nu mai vorbesc de atitudinea cadrelor didactice de la educatori la profesori. Când un copil de 5 ani vine și spune că este oribil la grădiniță și că sunt prea multe activități de învățare, mă gândesc cu groază oare cât de oribil va fi la școală. Acea școală românească de stat unde învățătorii încă aplică pedepse și scot elevii afară pe hol. Sper să nu urmeze și pusul la colț sau trasul de perciuni. E normal să îți dorești, să abia aștepți, să vrei să termini cu școala. Câți dintre voi nu și-au spus că nu vor mai învăța niciodată în viața lor atunci când au terminat o formă de învățământ? Eu sigur am spus. Doar că eu m-am întors la învățat știind că este singura sursă de evoluție și fiind conștientă că doar așa pot ține pasul cu vremurile în schimbare.
E grea bătrânețea.
Este grea și singurătatea. Constat mult în jurul meu că bătrânii au acest obicei de însingurare, de izolare de societate și de acaparare a familie de bază. Însingurarea și izolarea sunt fenomene pe care le văd în societate indiferent de vârstă. Le văd și la mine. Îmi sunt autosficientă, iar familia de bază îmi este exact ce îmi trebuie, nu mai simt nevoia de socializare față-n față. Asta și faptul că sunt foarte mult absorbită de mediul virtual. Bătrânii nu sunt absorbiți de online. Nici de filme. Nici de televizor, excepție făcând un anume canal de știri care aproape le spală creierul. Însă observ că după o anume vârstă vine și acel nu mai vreau să deranjez pe nimeni. O văd la bătrânii din jurul meu, cu toate că vor să vorbească, să povestească, să socializeze, dar să le fie toate aceste nevoie îndeplinite de familia de bază. O presiune mult prea mare și un obicei care se perpetuează.
Evident că nu sunt toți oamenii așa, că sunt bătrâni înscriși pe la cluburi sau care fac clacă pe bănci în parcuri, la fel cum sunt și tineri care umplu site-urile care oferă cursuri fel de fel, cumva evoluăm, însă ritmul în care noi ne schimbăm este mult mai lent față de cum evoluează părțile celelalte, adică societatea, tehnologia și tot ce presupune o schimbare.
Concluzia? Concluzia este mai jos:
E grea bătrânețea!
Text scris de Iulia Dumitrescu.