În ritmul ăsta dacă ajung să fac și sarmale, e clar că m-am stricat.
Eu nu fac sarmale.
Nu fac mucenici deși am făcut.
Nu fac preparate din astea de sărbători specifice paștelui sau iarna de crăciun.
Și nu pun murături.
De ce? Pentru că pe toate le-am făcut acasă la ai mei, mai mult obligat și forțat decât din plăcere. Pentru că îmi apasă niște butoane care mă fac să mă simt inconfortabil. Pentru că prea multă muncă și nu am văzut satisfacția și nici bucuria în acele munci.
Și pentru că presiunea era prea mare de parcă ne pregăteam de maraton și nu de sărbători.
Așa că am zis că nu fac, nu pun, nu vreau să mai trăiesc disconfort. Pentru că disconfortul nu aducea și bucurie, rămâneau doar stresul, epuizarea, enervarea și toate celelalte care nu îmi plăceau.
Doar că…
Mai tratez ceva colo, mai vindec ceva dincolo, mai schimb o paradigmă, mai văd lucrurile în altă lumină. Așa se face că a venit copilul cu un borcan cu castraveți de la grădiniță. Că au lucrat acolo în acest fel care m-a bucurat și în euforia mea m-am auzit spunând: hai, vrei să punem și noi murături în weekend?
Nu mama, mie mi-a ajuns, mi-a fost suficient la grădiniță, o activitate total anostă și nu îmi mai trebuie, pot să trăiesc și fără murături. Așa m-am bucurat. Dar doar în capul meu că nici copilul nu-i Enstein, nici Kant, e copil normal care la auzul acelei întrebări a zis Daaaaaaaaaa. Cu mult aplomb și și mai mult entuziasm.
Așa se face că a doua zi, am luat copilul de o mână, plasa în altă mână, am mers în piață, am ales împreună legumele, am plătit, ne-am întors acasă și ne-am pus pe treabă.
Jonglam de ceva vreme cu ideea murăturilor, mai ales că îmi era poftă de pepenaș murat. Acum ceva vreme un supermarket a avut la vânzare pepene murat la borcan care m-a ademenit până l-am luat în brațe și am plecat cu el spre casă. Doar că acest pepene a ajuns foarte repede la gunoi din păcate. Era ceva oribil de nemâncat. De atunci m-am tot gândit să fac eu murăturile mele care să îmi placă, doar că lenea a câștigat de fiecare dată. Până în momentul în care am zis hai că pot.
Și am putut!
Mai mult eu că al meu copil după ce a curățat un morcov și-a amintit de o jucărie pe care nu a mai băgat-o în seamă de secole. După ce a curățat ceva usturoi s-a plictisit. După ce a pus 2 gogonele în borcan a strigat vecina. Și așa am rămas eu să mă lupt cu borcanele și cu disconfortul. Stai, care disconfort? Nu am avut niciun disconfort. Mi-a plăcut să pun în borcane exact ce legume am vrut eu și cum am vrut eu. Mi-a plăcut că m-am oprit exact atunci când m-am plictisit și am obosit. Că nu a fost un maraton al murăturilor, ci o activitate normală de făcut cu copilul care a stat exact atât cât a avut chef. Da, mi-a plăcut să pun murături, mi-a plăcut să aleg legumele. Și mi-a plăcut să mă gândesc la momentul în care voi desface un borcan cu legume murate, sărate și crocante și le voi pune pe masă pentru ai mei, dragi mie.
Nu vă imaginați că am pus butoaie cu murături, nu este cazul, doar am jonglat cu câteva borcane între 800 gr si 2 kg și pe care abia aștept să le degust.
Nu știu dacă anul viitor mă va găsi în același stadiu cu borcane întinse pe masă, dar știu că orice este posibil, iar eu rămân deschisă să primesc informațiile care ajung la mine. La sarmale nu mă bag. Încă!
Acum, dacă or să și iasă murăturile mele sau nu sau dacă vor fi pe placul meu, este discutabil, eu de fapt mă bazez pe murăturile pe care le pune soră-mea, dar sstt să nu mai spuneți nimănui :).
Text scris de Iulia Dumitrescu.