Discutam zilele acestea cu prietena mea din liceu. Ohoo de cât timp ne știm noi am renunțat să mai numărăm că ne dăm seama că poate fi o viață de om. Din păcate ne vedem rar deși locuim în același oraș, dar am realizat că simplul fapt de a fi în cartiere diferite e ca și cum ne-ar departe mii de km și atunci e normal să fie greu să te vezi. Sau poate doar suntem comode și ne găsim scuze pentru că s-a mutat comunicarea în scris. Și asta este valabil pentru mai toate relațiile cu oamenii din jur: mai mult în scris și mai puțin pe viu.
Din când în când descopăr informații pe care ori le-am uitat, ori nu le-am știut niciodată și mă apucă așa o nemulțumire când mă gândesc la școală. Cum am pierdut ani din viață învățând lucruri inutile și cum nu am învățat lucruri care chiar ar fi fost necesar să le fi știut.
Și ca să nu spun că arunc așa vina pe școli din vârf de degete, eu mereu îmi verific informațiile. În cazul de față cu prietena mai sus menționată. Își amintește ea așa ceva? Sigur? Înseamnă că am uitat eu. Ei asta cu am uitat eu nu prea s-a aplicat că ce nu știam eu, nu știa nici ea. Acum nu zic, e posibil să fi fost amândouă toante sau să fi chiulit fix în momentul acela când se distribuia informația, nici asta nu prea se aplică. Acum de toante, nu știu ce să zic, dar de chiulit noi nu chiuleam că eram tocilare. Doar prin a 12-a au ieșit rebelele din noi și am început să mai sărim peste ore, dar rar.
În tot cazul nu despre învățătură am vrut să fie azi, asta a fost așa o introducere în context ca să vedeți cam cât de bătrână sunt eu de fapt. Și că am prieteni din paleolitic. Râdem, glumim, dar anii 80 și ceva par din ce în ce mai îndepărtați.
Ziceam că recent am mai trecut prin filtrul nostru ceva informații pe care le știm sau nu le știm și nu știu cum nu am fost atentă și discuția a deraiat spre profesori. Vorbeam de profesorii de la informatică, se pare că am avut mai mulți, eu îmi amintesc de doi, ea de trei. Aici s-a produs marea schismă. Pentru simplul fapt că eu am dreptate iar ea nu are. Atât de simplu.
Am suspectat-o chiar că a fost la alt liceu deși o vedeam zilnic, iar ea a crezut că mă îndrept spre bolile alea care te fac să uiți lucruri.
Concluzia a fost că ea a inventat profesori, eu i-am șters, dar împreună scoteam de-o catedră. Adică am avut o profesoara, asta a fost limpede pentru ambele părți implicate. Apoi am mai avut un profesor, unul singur, pe care și-l amintea și ea. Și fiecare și-ar fi văzut în liniște de viața-i proprie dacă nu mai scotea din joben un alt profesor. De ce sunt convinsă că nu a existat al treilea profesor? Stați că vă spun. A luat ingredientele de la profesorul comun și le-a pus la al treilea schimbându-i doar înălțimea și culoarea părului. E clar că este fake ca lumina zilei. Ochi albaștri? Bifat! Accent moldovenesc? Bifat! Piele albă? Bifat! Tânăr? Bifat! Toate fetele leșinate în urma lui? Bifat! Toate sunt amintiri comune. Pe toate le-a luat și le-a atribuit și celuilalt care nu a existat de fapt, e clară treaba.
Stați aproape maică să vă mai spunem ce nu ne mai amintim.
Amintirile noastre sunt scindate, ele se modifică ori de câte ori le accesăm și doar avem impresia că sunt conform cu realitatea. Realitatea este relativă și este a fiecăruia. Ori de câte ori accesăm o amintirea se adaugă sau se șterg elemente, cel puțin așa zice neuroștiința. Totuși nu se modifică într-atât de mult încât să adăugăm sau să ștergem persoane. Asta ține de alt spectru.
Eu spun că doar la informatică am schimbat profesorii, în rest au fost constanți. La geografie nu îmi mai amintesc dacă am avut 1 sau 2 in toți cei 4 ani de liceu. Deci, cum stați cu memoria? Vă mai amintiți de profii din liceu?
Text scris de Iulia Dumitrescu.