Eram într-o zi pe un hol cu o carte în brațe așa cum fac de obicei atunci când aștept copilul de pe la câte o activitate. Holul acesta găzduia mai multe săli cu activități diverse pentru vârste diferite.
Două uși mai la dreapta se schimba tura la ceva dansuri. O mamă a scăpat din ochi copilul, copil care era de școală primară, avea 8-9 ani. I-o fi zis unde se duce și mama n-a auzit sau poate că la vârsta aia nu mai este nevoie să justifici fiecare pas. Mama a întrebat în jur unde îi este copilul, un părinte i-a spus că la baie, doar că de la baie nu mai venea. Mama a început să se agite, să strige, nimeni nu răspundea. În final după ce a răcnit de s-a auzit în trei cartiere mai la stânga, a ieșit și copilul de la baie, speriat și plâns când a văzut că balaurul din maică-sa amenința să îl înghită.
Frica.
Acum ceva vreme eram în mol cu al meu copil, era multă lume, erau activități diverse și ateliere de tot felul. La un moment dat ne uitam la un curs de prim ajutor, nu era foarte multă lume, însă oamenii erau ciorchine ca să vadă cum se acordă primul ajutor în diverse situații. Al meu copil și-a retras mâna din mâna mea și s-a făcut nevăzut în exact o fracțiune de secundă cât mi-a luat mie să întorc capul. Și nu l-am mai văzut. Am mers în direcția în care am crezut că s-a îndreptat, am dat ocol locului împrejmuit pentru activitatea care se desfășura acolo, am mers la scările rulante să văd dacă s-a aventurat, m-am uitat peste balustradă să văd dacă este la alt etaj, am mai ocolit perimetrul de trei ori și nici urmă de copil. Panica a urcat în mine cu viteza luminii. Îmi venea să plâng și să țip în același timp. Am scos telefonul să îmi sun soțul să îi spun că am pierdut copilul și să mă ajute să îl găsesc, mi-am dat seama că nu are cum să mă ajute pentru că era departe tare. Apoi m-am uitat după un paznic ca să mă ajute să îmi spună unde să merg să dau anunțul prin stație că îmi caut copilul. Toate s-au întâmplat într-un timp foarte scurt care mie mi-a părut a fi un secol.
La un moment dat de undeva din mine s-a auzit rațiunea. Hey, ai investit mult timp, explicații, atenție în copil, ai un copil deștept care știe unde să se întoarcă la tine, mai ai răbdare. Și într-adevăr în timp ce gândul acesta îmi rula în minte și în timp ce începeam să mai dau o tură, spre mine venea al meu copil care începuse să se impacienteze pe măsură ce se apropia de mine pentru că probabil fața mea era mai mult decât evident transfigurată.
Acela a fost singurul moment în aproape șase ani când am avut o situație de genul acesta. Copilul de fapt nu plecase nicăieri, era acolo în acel perimetru doar că oamenii fiind înghesuiți eu nu am văzut nimic. Voia să fie mai în față să vadă mai bine. În momentul în care l-am văzut l-am luat în brațe, dar îmi venea să și urlu, să întreb de ce îmi face una ca asta. Doar am luat în brațe. Ne-am așezat pe o bancă, am spus că m-am speriat, că am crezut că s-a pierdut, că nu știam unde să caut, că este aglomerat și că nu trebuia să îmi dea drumul din mână. Am căutat să am un ton normal, însă sunt convinsă că panica a răzbit din toate unghiurile gâtului meu.
Frica.
Frica a fost acolo în ambele situații de posibil copil pierdut și faptul că mintea noastră țese scenarii. Cu viteza luminii mintea poate emite mii de gânduri în timpul cel mai scurt posibil. Într-un minut ai timp să asiști la cele mai negre scenarii ale minții.
Ce face diferanța? Modul în care investești în tine și în emoțiile tale ca atunci când apare o situație neprevăzută raționalul să se audă.
Sunt ferm convinsă că într-o altă viață a mea mai îndepărtată aș fi reacționat și eu exact ca prima mamă, ba chiar mai mult cred că aș fi prins copilul de umeri și l-aș fi scuturat bine ca altă dată să nu mai facă și să nu mă mai pună în situația aceea de a-mi fi frică. Și undeva într-un colț al minții mele exista această posibilitate și atunci în mol, însă raționalul și prezența momentului au fost cele care m-au scos din panică și au liniștit balaurul.
Mă bucur că investiția în mine dă roade. Pentru mine este un exemplu concret de eficiență a muncii pe care o depun de ani de zile pentru a-mi fi mai bine. Nu mă mai las atât de ușor copleșită de emoții puternice. Că există o gestionare pe care o pot accesa, că am învățat să îmi aduc mintea de pe coclauri și să o pun să facă ce vreau eu când vreau eu. Nu, nu îmi este ușor și nici nu îmi iese de fiecare dată, dar se pare că în situații presante revine la putere călărețul și nu leșină elefantul, vorba celor de la Mind Architect.
Zilele acestea frica mă pune din nou la încercare pe o altă temă pe care nu am integrat-o suficient și care a ieșit la suprafață să se arate. Procesul este departe de a fi finalizat, însă după ce iraționalul a dat o tură prin ograda mea, a apărut și raționalul cu stindardul la purtător. Mai lucrez, mai lucrez și iar lucrez.
Pentru astăzi vă doresc să puteți să puneți degetul pe frică atunci când vine în vizită.
Text scris de Iulia Dumitrescu.