Inside out pe numele lui original este un film de animație produs de Pixar și scos pe piață prin 2015.
Sunt convinsă că multă lume îl știe, a auzit de el, l-a și văzut. Însă dacă nu ai copil sau dacă nu ești super pasionat de filmele pentru copii, ei bine, sunt șanse mari să nu fi auzit de el.
Eu în 2015 nu aveam copil, așa că habar nu am avut atunci că s-a lansat acest desen. A fost și prin cinematografe. De fapt am auzit de Întors pe dos doar de vreo doi ani, acum la aproape șase ani ai copilului am zis că este un moment bun să îl vizionăm. Împreună.
Filmul acesta pentru copii este un teren extraordinar pentru discuțiile despre emoții. Este foarte bun de văzut și de adulți. Am mai zis eu că în cărțile de dezvoltare emoțională a bebelușilor și copiilor mici am descoperit de fapt foarte multe despre oamenii mari. Cam așa este și cu filmele bine documentate pentru cei mici, sunt mană cerească și pentru adulți.
Plus că filmul acesta nu-i de ici de colo, el a fost gândit, bibilit și meșterit vreo șase ani până a ajuns de la idee în cinematografe. Mai mulți psihologi au fost consultați pentru a putea reda cât mai fidel realitatea emoțiilor și a creierului uman, într-o animație.
Așa că dacă vă este teamă de furie sau vă sperie tristețea și ați vrea să vedeți la orizont doar bucurie, uitați-vă la Întors pe dos și veți vedea că nu pot exista aceste emoții unele fără altele.
Deși ani și ani de zile emoțiile au fost împărțite în bune și rele cam ca orice pe acest pământ, în ultima vreme sunt voci din ce în ce mai sonore care spun și susțin și demontează mitul lui bine și rău. Emoțiile sunt emoții. Nu le clasificăm, nu le divizăm. Nu sunt emoții negative, nici pozitive, doar emoții. Și fiecare emoție spune ceva despre noi, despre celălalt.
Să nu uităm că frica este cea care ne-a ținut în viață milioane de ani. Noi toți suntem astăzi aici pentru că strămoșilor noștri le-a fost frică și astfel și-au păzit viețile și au ajuns să evolueze. Frica a fost o emoție nu doar bună, ci chiar vitală acum milioane de ani, însă societatea modernă a transformat-o într-o emoție negativă și i-a agățat fricii de picioare și o lașitate. Astfel că de multe ori frica este sinonim cu lașitatea.
Evident, nu-i corect.
Pare că există o ciclicitate în lume. De la modă, la gândire, de la valori la moravuri. Cumva totul se repetă la o anumită perioadă de timp. Emoțiile care cândva au fost bune, am început să le ostracizăm, iar acum ne întoarcem la origini și ne chinuim să le oferim valoarea (ne)știrbită.
Adevărul este că ne este frică de aceste emoții puternice care stârnesc reacții. Ne este frică de furia copilului nostru mic care urlă la noi cu pumnii strânși și râuri de lacrimi pe obraji. Ne învinovățim, ne panicăm, uităm să respirăm, furia copilului crește în noi propria furie. Dacă am avea educație emoțională am ști ce să facem și cu furia copilului și cu furia noastră. Am accepta această emoție așa cum vine ea să pună degetul pe rănile existente. Am lăsa copilul să se exteriorizeze (într-un spațiu sigur, întotdeauna într-un spațiu sigur) și să-și trăiască furia care nu are legătură cu noi și atunci nici furia din noi nu ar avea de ce să se manifeste.
Dar nu avem. Și nici nu știm. Și suntem tare departe de acest punct.
Ori viața doar în bucurie excesivă nu aduce împlinire. Și nici nu există. Frustrarea, opinteala, asudarea, chiar tristețea, toate aduc în final bucurie, progres, adaptare. Acel hai că se poate.
Sunt încă multe cărți de specialitate care împart emoțiile și le divizează, acest aspect nu ajută prea mult și lumea va crede în continuare că a fi trist este sfârșitul lumii.
Și eu mai am de învățat atât de multe despre emoții încât uneori pare un drum fără sfârșit. Poate că așa și trebuie să fie, să ne păzim, verificăm tot timpul emoțiile. Să avem grijă de emoțiile noastre așa cum avem grijă de părul nostru. Sau de dinții noștri. Sau de unghiile noastre.
Text scris de Iulia Dumitrescu.