Când am fost astă iarnă la Milano, fiind frig și iarnă din aia ce dădea în primăvară, mi-a zis Oana că e musai să mănânc ciocolată caldă din aia groasă că nu îmi mai trebuie nimic pe lume. Mna, m-am speriat puțin inițial că voiam să îmi mai trebuie câte ceva pe lume, dar eu sunt om care ține cont de părerile celor din jur, ba sunt chiar foarte influențabilă. Păi nu m-am dus eu la italieni să caut ciocolată caldă care se mănâncă și nu se bea?
M-am dus
Am cautat. Și am și găsit.
Bineînțeles că după ce m-am scurs pe lângă o ceașca de ciocolată caldă, densă, mi-au aplaudat papilele gustative și gâtlejul a făcut mătănii întru recunoștință, au crescut standardele mai ceva ca ambrozia pe marginea drumului. Ce zeamă lungă aia de la magazin de acasă, eu din asta vreau să beau de acum. Sau să mănânc.
Tot Oana m-a scos din impas și m-a trimis la magazinele italienești de la noi din oraș că sigur au pentru că luase ea. Păi nu m-am dus eu? Vara pe 40 de grade de abia vedeam umbra, am mers să caut ciocolată caldă groasă? V-am zis că sunt influențabilă. Aveam și-un plan pentru ea, găsisem și cornuri cu fistic cum servisem eu când am luat copilu-meu de-o aripă să îi arăt frumusețe de gară din Milano. Ei aș, eu vânam ciocolata aia densă. Frumoasă și gara ce-i drept.
La magazin am recunoscut ceva produse de le văzusem și pe la italieni, nu prea am recunoscut prețurile, probabil pentru că leul are mai multe cifre, iar euro este mai amărât în inflația lui. M-am învârtit prin magazin, micuț ce-i drept. Doamnele serviabile, și-au oferit ajutorul, m-am lămurit că nu au ciocolata caldă pe care o caut eu. Apropo, dacă aveți în zonă magazin italienesc, cică Ciobar se numește ciocolata asta densă.
Dacă tot eram acolo, băutorul din mine a zis să arunc un ochi și pe la sticlele lor. Am avut ocazia ca în țara aceea a pizzei și a pastelor să degust niște vinuri care mi-au rămas pe retină întipărite. Seci, dar nu aspre și în tot cazul nu acre. Roze. Și uitându-mă eu pe la sticle, chioară cum îs simt nevoia să fiu mai aproape de sursă, de etichetă. Nu este o scuză, este o consecință a miopiei, am aflat și eu de la medicul oftalmolog că nu-s nebună că citesc cu cartea lipită de retină, cică-s doar chioară. Și cum admiram eu sticlele frumos aranjate, merg pe lângă raft până în capăt. Moment în care aud că doamna nu are voie după casa de marcat. M-am uitat și eu mirată care doamnă. Am văzut casa de marcat și pe mine între casă și raft. Eu eram doamna.
Eu doamna nu are voie paralel cu casa de marcat pentru că așa era poziționată, chiar în spatele casei nu aveam cum să fiu și nici de ce, dar când au dus raftul cu produse până-n fund la casa de marcat nu și-au pus problema că vine clientul să se uite.
Îmi ziceți ce vreți să vă arăt și vă arăt eu, mă lămurește casiera.
Ei asta chiar m-a amuzat. Adică eu cer așa vreo șase sticle cu vin, le inspectez cu ochiul meu miop, le întorc pe toate părțile, aprob din cap, spun mulțumesc și la final nu cumpăr nimic. Păi nu-mi pun ăia interdicție la intrare în magazinul italienesc?
Când puteau să lase omul să se uite la raft și să constate singur dacă are sau nu nevoie de ceva. Că de aia este autoservire acolo. Numa’ zic și eu.
Am plecat cum am venit de la magazin, pe aceeași căldură arzătoare, fără ciocolată caldă, că cine a mai pomenit ciocolată caldă la 40 de grade când ea e de găsit mai pe la iarnă. Na, prea multă influențare strică.
Text scris de Iulia Dumitrescu.