Savuram o înghețată, mă bucuram de gustul proaspăt și răcoros în timp ce mă gândeam că imediat după ies iar în caniculă, mă topesc sub soare și aproape că mă întind pe caldarâm ca să găsesc o urmă de răcoare, uitând cât de încins este. Griji de om cu alergie la soare, deh. În lentoarea mea priveam în jur, urmăream oamenii de fapt, am dezvoltat de ceva vreme această pasiune a privitului în public, a urmăritului de comportamente, a observării de obiceiuri.
Undeva mai departe un cuplu de adolescenți urmăreau ceva pe telefonul ei din câte mi-am dat eu seama. La un moment dat el i-a smuls ei telefonul din mână și a ținut-o la distanță ca să nu și-l poată recupera. Ea după ce s-a enervat, s-a ridicat, s-a așezat, și-a recuperat telefonul, l-a iertat și și-au continuat vizionarea.
Mai târziu în aceeași zi, la brutărie, doi bărbați purtau o conversație cu vânzătoarea. Se cunoșteau și posibil ca asta să le fi dat dreptul de a avea niște glume libidinoase. Ea râdea. Avea simțul umorului. Accepta glume nesărate de la doi bărbați care probabil că aveau și altă treabă mai bună de făcut. Sau cel puțin sper că aveau.
În ambele situații fetele acestea au ajuns în acel punct nu fără ajutor. Familia încalcă frecvent limitele personale, părinții abuzivi construiesc un comportament obedient, societatea încă învață băiatul că este în regulă să se comporte ca un apucat și să trateze fetele cu lipsă de respect.
Aș fi vrut să mă ridic și să merg să îi spun fetei să nu îl ierte. Comportamentul de genul acesta se schimbă doar atunci când este înțeles și integrat. Aș fi vrut să îi spun fetei că are dreptul la intimitate. Ce are ea în telefonul ei o privește pe ea. Este valabil și la geantă, portofel și buzunare. Când te apuci să cotrobăi prin lucrurile celuilalt ai o mare neîncredere de rezolvat și trăiești în suspiciune. Viața pare prea scurtă pentru a trăi astfel. I-aș fi spus fetei să își ia puterea înapoi, să decidă ce vrea să arate și cui și să fii ținut la distanță prin mișcări de eschivă este absolut nepoliticos. I-aș fi spus fetei că nu ar trebui să accepte astfel de lucruri pentru că ar trebui să se iubească mai mult și să își ofere mai mult. Mai mult respect, mai mult spațiu personal, mai multă încredere în sine. I-aș fi spus fetei exact ce aș fi vrut și eu să aud în trecutul meu atunci când am acceptat glume libidinoase sau atunci când limitele mi-au fost încălcate. Nu a avut cine să îmi ofere atunci astfel de informații. Eu m-am format, am crescut și am fost educată într-o familie și într-o societate profund obediente și profund patriarhale.
Dați-le fetelor putere!
Am continuat să stau pe scaunul meu, cu înghețata mea în față. Nu intervin în astfel de situații. Cu o floare chiar nu se face primăvară. Nu am niciun drept să intervin în relația cuiva doar pentru că am eu impresia că am dreptate. Am învățat demult că dreptatea aceasta este doar a mea, că dreptatea celuilalt se vede diferit. De aceea femeile bătute de soții lor le iau apărarea atunci când cineva din afară încearcă să le apere (bine acolo este și ceva sindrom, dar eu nu-s psiholog).
Și revin la subiectul fierbinte care arde ca o plăcintă abia scoasă din cuptor, acel subiect pe care îl învârt pe aici de ceva vreme: educația. Educăm acum, avem în viitor. Evident că nu este cazul, eu transmit informații din vârf de tastatură, din canapeaua mea confortabilă, din buricul țării, pe când viața reală este acolo afară, în case, în familii defavorizate, în sate mult prea departe de modernitate. În locuri în care nu a ajuns nici Alfie Kohn, nici Gary Chapman, cu atât mai puțin Laura Markham, nici mulți, enorm de mulți autori care sunt citiți doar de cei care au conștientizat că fără informare nu poți face schimbare.
Nimic nu se schimbă de aici. Un alt of de-al meu doar.
Text scris de Iulia Dumitrescu.