Eu nu uit niciodată. Nimic. Pe nicăieri. Eu sunt mama organizării și tatăl controlului.

Eu sunt doi părinți în unul. Eficienți și riguroși, fără să admită greșeli. Sau eram. Sau oi mai fi, dar m-am cam delăsat pe parcurs.

De când mă știu stăpână peste acte de proprietate am tot strâns după lume. Tot omul își mai uită o periuță de dinți, o întreagă plasă cu haine, ochelari de soare, mâncarea pentru copil, orice se poate uita. Am strâns conștiincioasă, am împachetat, am predat apoi zile, săptămâni sau luni mai târziu când s-a putut. Pe unii i-am catalogat în gând împrăștiați, pe alții i-am compătimit că sunt amețiți din fire, tot un fel de împrăștiați, dar altfel.

Mereu mă comparam cu mine, cum domnule, eu care sunt atât de riguroasă și de eficientă reușesc să interacționez cu oameni care mai au puțin și își pierd și capul pe undeva. În realitate posibil ca oamenii să nu fie atât de dezlânați, ci eu extrem de rigidă, însă interacțiunea noastră în lumea asta tot mi-a dat cu virgulă. Eu care îmi doresc să socializez cu oameni care au precizie elvețiană în materie de organizare de fapt mă țin de mână cu visători și nonșalanți în ale organizării.

Ce am eu de învățat de la ei? Poate detașarea! Dar eu sunt organizată și îmi place așa. Îmi place da să fie ordine și toate în ordine, însă este atât de obositor să le țin așa în linie. Mai ales când și propria-mi casă abundă de împrăștietori și de dezorganizați. Păi cum, la așa organizare ce credeți că a făcut Universul? A râs puțin, aia a făcut. A luat una bucată bărbat, l-a glazurat să pară perfect și l-a dat spre însurătoare. L-a glazurat, doar. Perfect? Nici gând. Nici măcar eu nu mi-s perfectă. Dar eu sunt organizată. Pe când el este, ei bine, el este în lumea lui, alta decât ce trăiesc eu aici pe pământ. Apoi eu, miss pus lucrurile la loc, și el, mister unde îmi este portofelul au zămislit împreună una bucată copil perfect dar tare, tare împrăștietor. Păi și ce-am făcut, am rămas singură în ale organizării?

Bine, hai să mă detașez și eu oleacă? Cum? Cum necum, am simțit detașarea pe pielea mea. De ceva vreme îmi tot uit prin mașină ba sticla cu apă, ba ochelarii de soare, aia e, îmi e lene să merg să recuperez deși aș putea să o fac. Eu strâng tot din mașină când cobor, nu las nimic în urmă, în ultima vreme las destule. Apoi acum ceva vreme am plecat de la ai mei de acasă în papuci și mi-am lăsat acolo încălțările de stradă. De ce? De amețită, eu știu? Nici n-am sesizat ce bine eram eu în papuci. Altă dată am uitat în altă casă un evantai. Nu-i bai, e doar un evantai, ar zice orice om. Da, orice om normal, nu unul cu sindrom obsesiv-compulsiv.

Iar acum ceva vreme am uitat în altă parte tot încărcătorul pentru laptop. Tot. Nu doar o bucățică, nu un vârf, tot. Iar laptopul tot era descărcat și închis, aproape ferecat. De aceea a fost așa liniște pe aici.

Norocul meu este că domnul unde îmi este portofelul a fost atent la suferința mea și a comandat repede un adaptor de încărcător să mă pot folosi și eu de încărcătorul ‘mnealui. Iar pentru asta pot doar să îi mulțumesc, evident. Că deși Universul a glumit puțin și a glazurat exteriorul, a pus în loc multe alte aspecte care au rămas în picioare chiar și atunci când glazura s-a dus. Pesemne că Universul nu râdea chiar așa tare.

Ceea ce înseamnă că ori m-am dereglat și eu ca toți cei care-și uită pe la mine diverse, ori ei erau normali și intru și eu în normalitate cât de cât. Ce să fie, cum să fie?

Nu vă povestesc cum mi-am pierdut și un sutien că ajung pe lista ălora de mai au puțin și-și uită capul prin alte părți. Mă opresc aici.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.