Mereu am avut impresia că am rămas singura națiune de pe planeta asta care ne civilizăm extrem de greu spre deloc. Din multe puncte de vedere, dar azi mă rezum la aspectul copiilor.
Uitându-mă în jur, prin parcuri și prin alte locuri, modul agresiv cu care mulți părinți își întâmpină copiii mă pune serios pe gânduri și mă face să mă gândesc cam cât de traumatizantă a fost propria mea copilărie în comparație cu noile generații. Ei bine, foarte, dar nu despre mine este astăzi.
Având ocazia și șansa ca ani de zile să merg și să văd diverse țări am putut observa cam cum se poartă alții cu urmașii lor. Sunt mult mai atentă de când sunt mamă, nu ca să vânez greșeli, ci ca să preiau din experiența altor părinți. Au copilașii de diferite vârste acest dar de a te pune în situații dificile, uneori limită, de a-ți întinde nervii ca untul pe pâine și toate în locuri în care chiar nu ți-ai dori să fii în acele momente. Desigur că și mie îmi este teamă de manifestările din locurile publice, de oprobiul public (eu am crescut cu foarte mult ce crede lumea și ce zice lumea și mai ales să nu știe lumea), de neputința mea de a dezamorsa situația în timp util. Din fericire nu prea am fost în astfel de ipostaze, dar au fost câteva, eu m-am înverzit la față, am simțit toți ochii în ceafa mea, m-am rugat în gând la toți sfinții să se oprească copilul din orice nemulțumire are, am discutat în timp mult, foarte mult despre nemulțumiri, despre cum se simte, despre cum se manifestă oamenii, despre cum mă simt eu, despre cum pereții casei noastre îmi oferă siguranță pentru orice fel de manifestare. Evident că nu este un capăt de drum un copil în plin tantrum în mijlocul străzii, însă dacă poți evita, atunci este cu atât mai bine pentru toată lumea. Mie îmi este tare greu cu răbufniri în public, însă am înțeles că greul acesta este al meu și am mai înțeles că nu putem fi doi cu tantrum, iar al meu copil are nevoie de mine pentru a putea trece peste orice îl supără. Nu bruschez, nu lovesc, nu jignesc, nu am făcut-o niciodată, nici măcar în spațiul intim.
Așa am ajuns să urmăresc în jur de câte ori am ocazia cum sunt alte familii la plajă, în localuri, în locuri de joacă, în muzee.
Lipsa limitelor tronează în multe țări, de fapt eu cred că peste tot este cam la fel, posibil că în alte proporții decât la noi. Sunt părinți care au înțeles și fac eforturi să-și crească sănătos urmașii, sunt alții care sunt pe principiul libertate deplină, doar este copil, și mai sunt cei care îi bruschează. Proporțiile sunt discutabile, am zis.
Cumva italienii se aseamănă destul de mult cu noi (din țara aceasta am venit de curând, așa că de aici am informația proaspătă). Nu este o noutate, asta știe toată lumea, însă mă așteptam totuși să fie mai civilizați în raport cu proprii copii, nu chiar ca în cărțile Elenei Ferrante.
Pe plajă multe familii, mulți copilași mici de doar câțiva anișori, însă și mai mari care sunt deja semi-independenți. Ăștia micii sunt greu de mulțumit și mai greu de stăpânit. Vor ceva fix atunci, în acel moment, cu bătut din picior, cu pumnișorii strânși, cu încăpățânare în ochi. Sună cunoscut? Așa sunt cam toți copilașii după ce învață să meargă și să îl spună pe nu. Sunt într-un proces de învățare, nu spune nimeni că este ușor, însă e clar că orice părinte trebuie să fie conștient că nu prea există relaxare atunci când ești în concediu cu copilul mic.
Urmăream familia aceasta de italieni, mama era foarte frumoasă, aveau un copilaș de nici doi ani, era tare micuț. Și tot voia copilașul ăsta în apă, în mare, atunci și fix în acel moment, avea o hotărâre în modul în care tot încerca să plece, mama tot încerca să îl țină pe loc la șezlong, în piscina de lângă ei. Copilul avea o misiune și când un copil mic are o misiune, viața întreagă devine motorul acelui lucru. Până în punctul în care mama a pus mâna pe el, i-a lipăit o palmă la fund și l-a pus pe șezlong de unde a înțeles că nu este rost de plecare.
Nu a fost o situație singulară, am văzut mai mulți copii în bruscați, nu neapărat fizic, aceasta mi-a rămas mai mult întipărită în minte poate prin prisma copilului foarte mic care nici măcar nu înțelege de ce doare, înțelege doar că un anume comportament produce durere, o asociere dureroasă de la o vârstă mică.
La un moment dat lumea va fi un loc sigur pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor, până atunci fiecare luptăm pe frontul personal și cu limitările celor din jur.
Text scris de Iulia Dumitrescu.