Am fost aseară pe plajă. Mi-am dat sandalele jos și am mers prin nisipul fin până la apă. Era mai liniștită decât fusese în ultimele zile. Apa era caldă. Am mers așa prin apă vreme lungă.
Mă uitam cum se dantelează pe mal, cum lasă scoici pe nisipul lipicios, cum trage în adâncurile ei nisipul. M-am așezat cu picioarele bine ancorate în nisip cu fața spre larg să văd de unde vin valurile acelea molcome. În mare niciodată nu ești bine ancorat. Apa spală tot. M-am trezit într-o groapă destul de adâncă, apa mă lăsase mai jos cu câțiva centimetri față de cum mă postasem inițial.
Eu nu sunt omul mării, eu sunt mai degrabă omul munților. Iubesc aerul rece de munte, ador să stau pe pământul tare, să-mi simt șalele pe trunchiul unui copac, să văd iarba grasă udă de rouă dimineața. Îmi place că în serile de iulie îmi pun polar pe mine să mai cresc temperatura peste cele 15 gr existente în termometru. M-aș uita la stânci și la munți, la copaci și la dealuri, aș asculta trilul păsărilor dimineața înainte să crape de ziuă și aș face toate acestea fără să mă obosească.
Însă o dată pe an, ori de două mă apucă un dor de mare. Să o văd. Doar să o văd. Frica mea pentru apă mă ține blocată în multe spaime, dar să o văd nu mi-a fost nicicând frică. Să o simt cum vine peste picioarele mele goale când mă afund în nisip, să îmi umple cu apă găurile pe care le sap în malul său, să îmi dărâme cazemata pe care o construiesc cu copilul.
Mi-e dragă marea cu valurile ei înalte, cu dantela pe care o lasă pe plajă, cu mirosul sărat pe care îl aduce la mal, cu scoicile pe care le tăvălește prin nisip. Mi-e dragă apa aceasta ce pare infinită. Frica ce mă blochează când valul îmi trece peste cap, spaima că aș putea să mor acolo înecată. Și totuși ca un dependent, an de an îmi este dor de mare.
Anul acesta mi-am ostoit din vreme dorul, m-a îmbrățișat marea mult mai devreme decât puteam să sper și pentru toate sunt extrem de recunoscătoare. Până spre sfârșitul lui august când mă voi vedea cu o altă mare mai azurie, mai transparentă și mai fermecătoare, îi spun mării bun rămas.
Text scris de Iulia Dumitrescu.