Mmm miroși a mare, i-am spus într-o seară copilului în timp ce îl trăgeam mai aproape de mine să îi inspir mirosul din pletele purtate în vânt și în nisip. Cum miroase marea, m-a întrebat? A apă sărată, a nisip, a praf suflat de vânt, a scoici aduse de apă pe nisip. A briza pe care o inspirăm cu nesaț zi de zi când ne înfundăm picioarele în nisip fin.
Aș sta să privesc marea ore în șir. Zile întregi. Să o văd furioasă la răsărit, să o văd înspumată după furtună, să o văd calmă în zilele cu soare arzător. Marea în splendoarea ei este de o frumusețe ce nu poate fi redată în cuvinte sărace. Doar să privesc. Spectacolul apei este fascinant, este ceva de care cu greu mă plictisesc.
Însă cum nu am acest răgaz al statului, și nici pe cel al privitului, aleg cealaltă bucurie a mea, să mă pierd pe străzi înguste cu alei pietruite, să văd ziduri din cărămidă veche cu balcoane mici și incomode.
Am vrut să văd istoria locurilor rămase în picioare de atâta vreme pentru că fiecare parte din Italia ține la trecutul său și îl glorifică. Îmbină trecutul cu prezentul, ruinele cu modernul, însă nu renunță la bolovanii lor care i-au apărat secole în urmă. După ce am văzut Arcul lui Augustus și m-am plimbat pe podul lui Tiberius și pe canalul pe care îl deservește, am ales să văd cartierul lui Fellini, pe zidurile căruia străjuiesc picturi de fel și chip. Alei înguste cu terase micuțe, cochete, câte o pictură ici colo, un iz boem cum doar Italia poate oferi.
Am citit despre portul Cesenatico unde se află muzeul maritim plutitor pe canalul din oraș. Bărci vechi cu pânzele ridicate în soare se leagănă unduite de valuri dându-și concursul la frumusețe. Stau de strajă semețe la intrarea în port așteptând să fie admirate. Este un alt spectacol pe care țara aceasta știe să îl ofere. Pe lângă muzeul maritim plutitor am văzut și muzeul avioanelor vechi și de luptă, însă de acolo nu am poze. Este situat pe un deal imediat după intrarea în San Marino. Știu, altă țară, altă pălărie.
Fiecare excursie, vizită, plecare mă umplu de relaxare. Chiar dacă uneori mă întorc obosită, este o oboseală molcomă, plăcută, fără stres. Este oboseală de umblat și de procesat tot ce am văzut. Îmi place oboseala aceasta în detrimentul altora care mă storc de vlagă. Mă încarc cu o energie din aia bună care mă ține o vreme conectată la trăirile cele mai recente. Port în păr soare și nisip, port briza mării pe piele, inspir cu nesaț acest aer sărat și prăfuit de la vântul care plimbă nisipul de pe plajă. Îmi va fi dor de scoici și pietre, îmi va fi dor de ziduri vechi și alei pietruite. Îmi va fi dor de copacii înalți cu coroane perfecte.
Text scris de Iulia Dumitrescu.