Am citit: Autopsia unei așa-zise căsnicii banale – Marie-Renée Lavoie

Mă așteptam să găsesc o carte plină cu umor care despică o căsnicie. Autopsia nu suna prea bine, dar am zis că poate vrea doar să șocheze cu titlul.

Ei bine, autopsia a fost chiar o autopsie a unei căsnicii decedate. Însă umorul a fost prezent. Eu l-am citit, l-am simțit, l-am văzut cu ochii minții, un umor negru pe alocuri, însă pe toate mi le-am permis pentru că eu nu am trecut prin relații dureroase, tumultoase. Interiorul meu îmi permite să și râd pentru că nu am răni. Altfel probabil că aș fi plâns. Cu muci chiar.

Povestea din această carte poate fi un clișeu, dacă nu ar fi povestea reală în care se înscriu cu succes nenumărate cupluri. Ei căsătoriți, copii, el se îndrăgostește de o ea mai tânără, îi face și un copil, soția rămâne cu furia, cu durerea, cu speranța că poate este o toană și el se va întoarce. Cu nodul din stomac că nu a văzut, nu a simțit că se apropie un final când ea văzuse doar că totul este lin.

Într-o despărțire întotdeauna cel puțin unul suferă.

Un subiect trist tratat într-o manieră condimentată. Personajul principal trece prin multiple stări de la letargie, la furie, la dorința de schimbare, la speranță, la căutarea unui punct de ieșire, la asumare și la a merge mai departe. Toate stropite din belșug cu alcool.

Sunt convinsă că multe femei de vârste diferite și aflate în diferite stagii ale vieții lor au trecut printr-o astfel de experiență când au simțit că le fuge pământul de sub picioare, când au căzut dărâmate și au fost nevoite să se adune si să se regrupeze din fărâmițe, să meargă mai departe.

De ce?

Pentru că suntem în relație de co-dependență, pentru că nu iubim necondiționat așa cum evocă toate cărțile de la dezvoltare personală, la psihologie și trecând prin cele care oferă soluții de parenting. Adevărul este că nu știm să iubim necondiționat. Noi nu am fost iubiți astfel, istoriile noastre personală, colectivă, nu ne-a permis să cunoaștem un astfel de sentiment măreț. Nu le oferim copiilor noștri această iubire, deși ne dorim și categoric nu o oferim nici partenerilor noștri de viață. Căsătoria este de multe ori un gest egoist și are legătură cu noi și nu cu celălalt. Ce vreau eu, ce îmi doresc eu, cum îmi este mie bine și așa mai departe. Eu!

Autopsia unei așa-zise căsnicii banale oferă spectacolul unei operații deschise pe suflet. Ca în sala de operație când asistă și studenți care doar observă procedura chirurgicală, exact așa este și acest roman. Suntem observatori în disecarea sufletului unei femei rănite. Și este bine să vezi această perspectivă în care ea cea părăsită nu îl împroașcă cu noroi pe el cel care a plecat să își găsească fericirea în altă parte. Pentru că el îi oferise atât de multe momente plăcute, pentru că el crescuseră copiii alături de ea, pentru că el o scutise pe ea de ceea ce îi era neplăcut, pentru că el o iubise la un moment dat. Însă are căsnicia acest rol al ei de a aduce prea multă siguranță, prea multă încredere, prea multă plafonare atunci când etuziasmul se risipește. Vin ani în căsnicie când este atât de greu să mai creezi scântei, să ascunzi cearcănele de sub ochi și să aranjezi părul nespălat, să dai impresia că undeva mai este o urmă din femeia fără griji și fără copii. Pentru că viața se schimbă și lucrurile se transformă, iar căsnicia este un angrenaj la care nu muncește doar unul, deși doar unul își modifică corpul pentru a ține viață, de schimbat se schimbă amândoi.

Un bun punct de observație, de reamintire că prea-binele este dușmanul binelui, că orice scânteie se stinge dacă nu este întreținută și că o căsnicie nu este un bun gata ambalat care nu se degradează niciodată.

În final, citatul meu preferat:

Ființa umană trăiește din speranță, e unul dintre cele mai mari talente ale sale. Iluziile cu care se îndoapă îi permit să scape, măcar pentru o vreme, de cruda realitate.

Text scris de Iulia Dumitrescu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.