Într-o seară mi-am rugat copilul să îmi aducă ceva de pe pantofar. Mă bălăceam în cea mai cruntă lene a mea și aș fi vrut să zac eșuată pe canapea. Însă aveam nevoie de acel lucru, care a fost atât de important că nici nu îmi mai amintesc ce era.
Nu. Ia-ți singură, am auzit din gura omului meu mic.
Să-mi iau singură? Serios? Începuse deja monologul în capul meu. Atâtea fac pentru tine și o dată cer și eu ceva și atunci să îmi iau singură, de parcă cer din cinci în cinci minute și nu mai faci față solicitărilor și…și m-am oprit. Așa cum se întâmplă aproape de fiecare dată în ultima vreme atunci când încep discuții în capul meu: văd dincolo de moment.
Dar chiar așa, să îmi iau singură. M-am ridicat și mi-am luat. Copilul pur și simplu nu avea atunci chef să mă ajute pentru că altfel îmi răspunde cu da la multe solicitări, însă uneori mai spune și nu. Și ce bine trebuie să fie pentru omul acesta mic să poată să spună nu și să fie tratat cu respect pentru decizia pe care a ales-o.
Nu-ul nu a fost prezent în viața mea de la începuturile mele. Am fost crescută într-un stil obedient pe care mi l-am însușit foarte bine. L-am lipit de mine și acolo a rămas ca parte din mine deși nu ar fi trebuit să fie.
O bună perioadă de timp am avut impresia că părinții m-au lăsat mereu să aleg. Că de la ei totul venea sub formă de întrebare iar eu alegeam dacă da sau dacă nu, dar alegeam să fie da. Realitatea este că ei mă întrebau într-adevăr, însă erau pregătiți doar pentru da. Nu-ul nu exista în perspectivă.
Te duci până la piață?
Da, Doar că era nu. Nu voiam să merg,, nu voiam să mă trezesc la 7 dimineața, nu înțelegeam dacă la 8 sau la 9 se mută piața. Voiam să dorm. Nu-ul nu era o variantă.
Astfel, în viața mea de adult am uitat să spun nu. Am ajuns să mă enervez pe cei care îmi cereau să fac ceva ce nu doream. Mă enerva situația, mă enerva omul, mă enervam pe mine. Cu toate acestea spuneam da. Sigur că da, fac, merg, mă duc. Deși nu vreau.
Multă vreme din viața de adult nu am conștientizat că nu știu să spun nu. Era un automatism care se întâmpla fără ca eu să îmi dau seama. Cunoșteam teoria, știam că sunt oameni care se lasă pe ei deoparte pentru a-i mulțumi pe alții deși nu vor, pentru că nu știu să refuze, însă nu mă vedeam pe mine în acest patern. Eram. Și încă cum eram.
Uneori de teamă de a refuza și de teamă de a nu supăra interlocutorul inventam scuze care nu erau adevărate. Am treabă atunci, sunt plecată și alte asemenea numai să nu spun simplu Nu!
Acest automatism încă este cu mine, îl văd, îl înțeleg, când capul meu este pregătit pentru scuze puerile îmi revin rapid și spun nu, mulțumesc, dar nu. Uneori îmi tremură vocea, alteori nu sunt nici eu sigură că eu am spus acel nu, însă el există. Și pentru că există îi mulțumesc.
Acceptați nu-ul copiilor. Este teribil de greu să fii refuzat mai ales când faci atât de multe lucruri pentru omul acela mic și hotărât. Însă adevărul este că nu putem crește ființe independente, pe picioarele lor, hotărâte, dacă acasă îi vrem obedienți și să nu ne iasă din cuvânt. Ei au nevoie ca mai întâi să se războiască cu noi, părinții lor, pentru ca mai apoi să țină piept lumii întregi.
Nu!
Text scris de Iulia Dumitrescu.