Nu știu de unde am această pasiune pentru pietre, stânci, bolovani. Nici măcar nu cred că este o pasiune, pur și simplu iubesc să văd pietre. Cum mă bucură niște stânci, prea puține alte lucruri îmi aduc o asemenea stare de bine.
Ooo cât de frumos! Am exclamat când am văzut un perete stâncos pe traseul care duce la stâncile Sf. Ana din Sinaia. Nu am mai fost pe traseul acesta până acum, de altfel sunt o ignorantă pentru că stau mai mult pe lângă orașe și prea puțin mă aventurez dincolo de ele. Să nu cumva să ies din acel confort care îmi aduce mulțumire, însă nu și bucurie pură.
Am urcat pe acest traseu, care nici nu este complicat. Eram cu gândurile mele în acel moment, îmi aminteam cum cu un an în urmă încă în recuperare post-covid nu puteam nici să trec de botul de mașinii. Cum îmi limitasem mișcările și drumurile care îmi erau cândva obișnuite, un an întreg mi-au devenit de nesuportat. Acum urcam liniștită fără să simt nevoia să mă întind în colbul muntelui. Am urcat fără să îmi vină să plâng de neputință după ce un an m-am luptat cu mine să pot.
Stâncile de la Sf. Ana m-au lăsat mută de uimire. Sunt frumoase, imperfecte, colțuroase, semețe. Erau oameni acolo care le escaladau, era deasupra un cer senin cu nori pufoși și albi. Era liniște, era iarbă și erau furnici mari cât niște viermi rapizi. Era umbră. Și erau stânci.
Am cuprins cu ochii și am încercat să îmi întipăresc bine în amintire imaginea unor bolovani imenși. Am înțeles de ceva vreme de ce Michelangelo a rămas fidel pietrei deși putea fi un pictor desăvârșit. Emoția pe care o simți lângă piatră este ceva cu greu de egalat. Piatra are o frumusețe aparte. Dură, rece, abrazivă sau netedă ca un bloc de marmură, toată își spune povestea cui este dispus să asculte.
Mi-e dor de plaja care are nisip fin, dar are și pietre colorate și scoici aduse de valuri pe mal. Caut de fiecare dată prin râuri pietre care se sfarmă între degete ca niște foițe fine de lut. Vălătucesc apa rece sloi pe deasupra bolovanilor de pe fundul râurilor și caut să simt aceste pietre șlefuite de apă, să văd care este mai frumoasă, care este mai colorată, care este mai dungată. De toate îmi aduc aminte atunci când mai descopăr câte o stâncă ce mă bucură. Și vreau să țin în mine cât mai mult acest sentiment al bucuriei, să-l port ca pe o eșarfă ce mă învăluie și mă protejează.
Vă doresc să găsiți pietrele care să vă bucure. Eu deja am început să fac colecție.
Stâncile Sf. Ana 
Text scris de Iulia Dumitrescu.