Am auzit de Murakami de ceva vreme, dar nu intra pe lista priorităților mele culturale. Aveam și așa o listă tare lungă care nu se termină niciodată de cărți de atât de multe feluri care așteaptă liniște să le citesc. Într-o zi m-am oprit în fața unui anticariat și pe tejgheaua din față erau etalate câteva titluri ale lu Haruki Murakami. Am zis că este momentul să îl introduc pe acest autor total necunoscut mie în lunga listă ce și așa se mărește constant. I-am acordat și prioritate și am ales să citesc La capătul lumii și în țara aspră a minunilor, cartea care m-a costat doar 15 lei.
Inițial am avut impresia că citesc două romane la preț de unul. Cartea este împărțită în capitole din La capătul lumii și din Țara aspră a minunilor, clar două romane, fără nicio legătură între ele. De fapt este o poveste care se întâmplă simultan în două locuri diferite fără a se suprapune, dând impresia de două povești total diferite.
Cam după jumătatea cății am reușit să suprapun poveștile și să îmi dau seama că este totuși un singur roman. O scriitură de excepție cu o imaginație pe măsură.
Am mai luat o lecție de la viață: îți trebuie o grămadă de timp să o clădești și totul se poate distruge în câteva clipe.
Ce gen de roman este această carte intrigantă și fascinantă? Ei bine, greu de zis, dar m-aș hazarda să îl cataloghez totuși la SF. Acțiunea din În țara aspră a minunilor se petrece în Japonia modernă, însă în multe pagini mi-a fost tare greu să îmi dau seama dacă este vorba de Japonia zilelor noastre sau de Japonia din viitor. Acțiunea din La capătul lumii se desfășoară pe un tărâm magic și auster, dar etern. SF categoric. Dar un SF cald, cu accente fantastice și cu multă introspecție.
M-a fascinat mintea întortocheată a autorului care a creat o lume subterană, un labirint, un drum sub un oraș viu de care oamenii de la suprafață nu aveau idee. La fel cum m-a fascinat ideea de a trăi fără suflet, de a fi cititor de vise din cranii de unicorni, de a fi separat și de a trăi fără propria umbra care este vie și personificată. Aici voi fi mai detaliată și trebuie să spun că separarea de Umbră m-a atins, am purtat cu mine suferința Umbrei.
Pe tot parcursul cărții am avut această impresie că în La capătul lumii este de fapt o țară a minunilor, însă cam aspră, iar în Țara aspră a minunilor este o lume ce pare imposibil de depășit, la capătul ei. O împletire atât de puțin evidentă a celor două lumi printr-un titlu complex.
Mi-a părut rău când am dat și ultima pagină. Am avut nevoia de continuare, să știu mai mult, să aflu ce au mai făcut toate acele personaje fără nume, personificate doar de ținuta lor, ori de jobul pe care îl au, sau ceva aspect fizic. Am încercat de nenumărate ori să anticipez finalul, așa cum fac eu la fiecare carte, însă nu am reușit nicicum să fiu pregătită pentru genul acesta de final pe care l-a gândit Murakami pentru La capătul lumii și în țara aspră a minunilor.
Las în încheiere paragraful meu preferat din carte:
Când ne-am întâlnit data trecută, mi-ai spus că totul e anormal aici și ai tras concluzia că nu nu e cazul să mai rămânem. Acum îmi spui că Orașul e perfect. Ascultă-mă bine! Pentru că veni vorba, vreau să subliniez că Orașul nu e perfecțiunea întruchipată. La fel cum nu există aparate care să funcționeze, în principiu, o veșnicie. Entropia e în creștere.
…..
Zici că în Oraș nu există ură, cerată, pretenții, Eu, dacă aș fi sănătoasă aș bate din palme de fericire. E un vis frumos și îți doresc din toată inima să fii fericit. Dar dacă nu există ură, ceartă și răutăți, înseamnă că lipsesc și antonimele lor: dragoste, înțelegere, bucurie. Fericirea se naște din deziluzie și supărare. Speranța nu are cum să se ivească fără disperarea provocată de pierdere sau de eșec. Așa ceva mi s-ar părea mie normal să se întâmple. Dar nu se întâmplă în Oraș.
Text scris de Iulia Dumitrescu.