Vuiește presa zilele acestea, vuiesc părinții, vuiesc profesorii, toată lumea ce să mai, că ba ar trebui ba nu ar trebui să mai fie festivități la final de an școlar când ne arătăm cu degetul premianții și îi rușinăm pe cei mediocrii, slabi sau dezinteresați.
Toată treaba a plecat de la petiția unei doamne profesoare care cere anularea acestor festivități pe motiv de umilire a elevilor.
Însă a venit un domn și regret că habar nu am cine este și nu i-am reținut numele care a spus că aceste festivități de premiere trebuie să existe pentru că este ca și cum în tenis la final de joc nimeni nu ar mai urca pe podium și toată lumea ar pleca acasă în liniște ca să nu fie umiliți cei care pierd. Am citat din memorie, pentru că oricum la așa comparație jalnică nici nu merită efortul să și caut exact citatul și persoana.
Cum eu sunt o fire analitică, deși aș vrea să cred că sunt creativă, îmi place să desfac firul să îl văd în esență. Comparația este greșită, evident. Sportul te învață să fii în competiție cu tine, să fii mai bun decât ieri, decât partida trecută, să îți poți analiza greșelile și să poți schimba strategia la următorul joc. Pe podium urcă cei care au câștigat această competiție în primul rând cu ei, apoi cu adversarul. Pe podium urcă cei care s-au perfecționat într-o singură direcție, un singur sport.
Sunt sportivi care excelează în mai multe sporturi, da, dar după ce renunță la cel pe care îl practica până atunci și se apucă de altul, apoi de altul și tot așa. N-am văzut până acum sportivi care să exceleze în tenis și în formula 1 în același timp.
Și ca să închei cu sportul că altfel aș mai scrie și săptămâna viitoare tot despre acest subiect dacă nu mă opresc, sunt absolut convinsă că, să rămânem la tenis dacă am început cu el, un jucător abia intrat în clasamentul WTA care are ocazia să joace cu oricare din top 10 mondial este în culmea extazului pentru această ocazie. Poate a jucat chiar cu idolul său sau poate a reușit să înțeleagă mai bine o anumită tehnică și modul în care este abordată de celălalt jucător. Și-ar dori să câștige? Sunt convinsă că da, toți ne dorim să câștigăm, însă de multe ori câștigul nu înseamnă doar podium.
Pe când la școală îi premiem pe acei elevi excepționali care sunt de 10 la absolut orice materie. Acei elevi care excelează și la matematică și la desen, fizica și chimia sunt o joacă de copil pentru ei, iar româna este al doilea lor prenume. Nu mai spun că la sport sunt extrem de activi. De fapt sportul și învățatul merg greu mână în mână. Elevii care au înclinație către studiu, nu sunt fani mișcare fizică. Și invers este valabil.
Este ciudat că deși suntem în 2022 școala încă produce elevi excepționali, de 10, premianți cu coroniță care excelează în absolut orice domeniu. Nimeni nu își pune problema că fabrică mici roboței fără skills-uri în viața reală. Că toceala și tocilarii nu reprezintă viitorul nici pentru ei, nici pentru țară, că doar umflă în sus niște scoruri ale școlii respective.
Să avem festivitate de premiere de sfârșit de an? Da, să avem! Să evidențiem atuurile elevilor, să scoatem la înaintare abilitățile lor. Este imposibil să fie elev care să nu exceleze la ceva. În felul acesta te asiguri că va continua și va scădea rata de lăsare pe tânjală pentru că nu își dorește nimeni să dezamăgească atunci când este apreciat.
Adică dintr-o clasă de 30 de elevi unde avem 2 premianți, să avem 30 de premianți. Pentru că sigur unul este cel mai bun la matematică, însă unul doboară recordurile la alergare rezistență. Și cu siguranță cineva iubește cărțile și citește toată biblioteca, iar altcineva cântă extraordinar. Și nu, nici măcar nu intră la politically correct pentru că apreciem 30 de oameni diferiți cu abilități diferite.
Școala nu apreciază unicitatea, nu încurajează talentele, iar asta se vede încă de la grădiniță.
Părintelui îi revine sarcina de a sta geană pe copil ca să descopere ce talente are și în ce direcție să meargă, în egală măsură este și profesor pentru că acasă reia explicatul materiei de la școală și finalizează ce nu a reușit profesorul să termine la clasă. Pentru că școala încă este la 1800.
Eu am fost elevul tocilar. Am tocit, fără să înțeleg mare lucru din mare parte din materie. Nimeni nu a știut care îmi este talentul și oricum când a fost descoperit a fost bagatelizat pentru că nu se încadra în rigorile joburilor de atunci. Am învățat să învăț târziu. Chiar mă gândeam recent că dacă aș relua acum o școală aș fi brici. Acum știu să învăț, știu cum să citesc, știu să îmi extrag esența, știu să îmi sintetizez materia. Nici când eram în facultate nu știam să fac toate acestea și eram mai mult pe pilot automat. Am fost în școală un elev apreciat, învățam bine, dar în realitate nu învățam mare lucru. Toceam și uitam foarte mult din ce învățam. Nu aveam abilități sociale și uram sportul. Evident eram în colțul tocilarilor și eram marginalizată, iar de bully nu am dus lipsă. Nimeni nu a dus lipsă. Da, rețineam cu ușurință poezii și le învățam cu rapiditate, eram consecventă și îmi făceam temele și premiantă în fiecare an în școala generală. La final de 8 clase nu știam să citesc o hartă, nu puteam să apreciez distanța în spațiu, iar dacă eram scoasă din toceală eram total pierdută. Însă, am fost un elev bun, premiant, dar mediocru în esență.
Au trecut 20 de ani de când am terminat eu școala generală, însă sistemul este același. Eu m-am schimbat pentru că am vrut, mi-am dorit și am fost dispusă să mă schimb, am muncit mult cu mine și încă o fac, am vrut să ies din tiparele în care eram. Pe undeva am și reușit, însă drumul nu-i la final.
Degeaba schimbăm trimestre în semestre și semestre în module, degeaba punem tablă digitală pe perete și tablete sub nasul copiilor, dacă nu schimbăm sistemul, gândirea, dacă nu antrenăm profesorii pentru actual, dacă nu upgradăm pentru viitor și dacă nu lăsăm trecutul să ia o pauză.
Și pe lângă profesori, trebuie educați și părinții, dar cum să ai generații orientate spre viitor când au fost crescuți și educați în același sistem care nu se mai schimbă?
Text scris de Iulia Dumitrescu.