Noi toți suntem dependenți într-o măsură sau alta. Eu sunt dependentă de gadget-urile mele care sunt ca o prelungire a mea. Mă trezesc cu mâna spre buzunar spre telefon fără măcar să îmi dau seama, am gesturi pe care nu le conștientizez.
Acum ceva vreme am plecat de acasă o zi întreagă fără telefon, m-am surprins de câteva ori că aș fi avut ceva de căutat pe telefon. Am mai plecat de acasă și am lăsat telefonul prin casă însă pentru distanțe scurte, pentru 15-30 de minute, nu prea mult să nu mă uite telefonul. În ziua aceea ne-am separat pentru o zi întreagă și a fost tare greu.
După ce am citit Cum să ne creștem fetele am rămas cu ideea prezentată de autoare, aceea în care un weekend pe an pleca împreună cu familia undeva la munte. Își lăsau acasă telefoanele, tabletele, orice gadget și petreceau un weekend la o cabană, făceau drumeții și povesteau și jucau jocuri pentru a-și umple timpul. Nimeni nu se refugiau în niciun telefon pentru că nu aveau. M-am gândit mult la o asemenea experiență, m-am gândit cum se reconectau oamenii an de an, cum restabileau legăturile cu fiica lor, cum se rupeau de lume, cum nu ascultau știrile de seară. Erau doar ei în bula lor.
Am fost plecată trei zile de acasă fără laptop. Da, cu telefon. Deși pare o nimica toată, pentru mine nu este. Laptopul este o extensie a mea, este aliatul meu de bază pe lângă telefon. Așa cum îmi este greu fără telefon, îmi este foarte greu și fără laptop. În vacanțe iau laptopul cu mine, în weekenduri iau laptopul cu mine, în vacanța de iarnă iau laptopul cu mine, în țări străine iau laptopul cu mine, este portalul meu pentru orice activitate. Sigur că pot folosi telefonul pentru orice activitate pe care o întreprind pe laptop, însă este vorba de comoditate, confort, obișnuință, fixisme și toată gama.
Dar, weekendul acesta nu. Fără laptop. Nu am fost complet ruptă de lume, am avut telefon, televizor, laptopul soțului dacă voiam. Da, am avut momente de ahh ce aș fi verificat asta acum, sau aș fi putut completa dosarul ăla pe care îl voi finaliza sau da, acum era momentul să completez acel fișier. Nimic vital după cum puteți observa.
A fost un pariu al meu cu mine să văd cum rezist presiunii de a nu avea tehnologie la un deget distanță.
De ce am vrut să fac asta? Habar nu am. Nu este ca și cum viața s-ar mai întoarce la epoca de piatră și noi vom comunica suflând în cornul de libelulă prinsă-n pânză de păianjen. Am vrut doar să văd cât de greu este să ies dintr-o dependență. Nu este prima dependență la care renunț, dar trecând mulți ani de atunci, am cam uitat cât de greu și de chinuitor poate fi.
Plus că din când în când mă autotestez cu ceva ce dă un restart creierului. O zi fără telefon, un weekend fără laptop, o săptămână fără televizor, un drum pe altă rută. Toate au menirea să trezească creierul care adoră familiaritatea și detestă pasul în afara zonei de confort. Când merg pe altă stradă decât cea atât de obișnuită am senzația că am fost la maraton, atât sunt de obosită, atât de greu mi se pare drumul. Dacă merg pe acea stradă pentru prima oară, atunci maratonul este asigurat. Aproape că îmi aud creierul spunând, hei de ce ai făcut asta, vrei să ne omori? Da, atât de obtuz este creierul uman. Nu mă credeți, încercați și fiți atenți la ce simțiți.
Ieși din zona de confort 🙂 !
Text scris de Iulia Dumitrescu.