Pentru că se pare că am uitat să mă joc cu lego și nu mai știu a face nici măcar prăjituri, ce să mai spun de amenajarea unei ferme, ori a unui cabinet medical pentru animale. Vă spun, sunt total depășită de situație deși cu unele lego mă tot joc de 3-4 ani. Dar na, așa-i când îmbătrânești mai uiți că-i blasfemie să unești animalele de la fermă cu animalele de la clinica medicală. Dacă se contaminează, are și copilul dreptate.
Așa că am profitat de pauza aceasta scurtă în care am fost expediată pe motiv de neîndemânare și las și eu mai jos ce vreau să zic pentru astăzi. Scurt ca să ajungă timpul pentru toată lumea.
Eu azi închid laptop, nu deschid deloc tv, iar pentru câteva ore o să îmi las telefonul acasă. De ce? Pentru că vreau să văd dacă leșin azi de câte zeci de ori voi băga mâna în buzunar și voi constanta că este gol. S-a lipit telefonul acesta de mine ca o a doua piele a mea și m-am surprins în diverse momente în care mă apucă fibrilațiile că nu am telefon. Azi îmi dau reset.
Apoi vreau să fiu ochi și urechi la copil, este ceva ce făceam foarte des înainte, când vârsta era mai mică și ceva ce fac mai rar astăzi când am mai multe pretenții de copil mare. Vreau să aud, să simt, să nu pierd nimic, că-i doar o zi și merită atâta timp al meu care nu este oricum în rest. Astăzi compensez toate celelalte zile în care ignor, sunt în altă parte cu gândul sau spun îhî doar ca să scap și să trecem la altceva mai interesant.
Copilăria este minunată, însă este și greu acolo în toate aceste schimbări. Pe cât de greu i-o fi copilului să facă față tuturor modificărilor care apar, pe atât îmi este și mie de greu să mă adaptez mai repede sau mai lent tuturor acestor lucruri. Copilăria copilului meu este și pentru mine o readaptare, o retrăire, o vindecare a propriului copil care sălășluiește undeva în mine.
Astăzi încerc să mă joc cât de mult mi se permite pentru că știu că nu mă mai pot juca așa cum o făceam ani în urmă și mă plictisesc mult mai repede de cerințe și dorințe pe ton impetuos și poruncitor.
Astăzi este despre mari și despre mici, despre a repara câte ceva chiar dacă pare că se strică, despre a auzi și a vedea tot ce poate un copil să ofere. Vă doresc răbdare, râs și voie bună dacă se poate.
Text scris de Iulia Dumitrescu.