Într-unul din documentarele pe care le-am tot urmărit în ultima vreme, unul dintre participanți a vorbit despre cartea aceasta. O ținea cu drag în mână și își reamintea de câte zeci de ori o recitise și cum și ce a însemnat pentru el. Evident m-a intrigat. Cum să nu îmi stârnească curiozitatea o carte care însemnase atât de mult pentru cineva. Mi-am notat în minte să o caut și mi-am văzut de viață.
Evident că am uitat de ea.
Când am făcut abonamentul la bibliotecă, am lăsat copilul să se delecteze în colțul cu cărțile pentru juniori și eu m-am rotit printre rafturi. Nu știu cum, dar cumva s-a întâmplat de mi-au picat ochii exact pe cartea aceasta. Să ucizi o pasăre cântătoare era acolo la capăt de rând parcă așteptându-mă pe mine. Am luat-o acasă și am început să o citesc printre alte cărți. Am mai lăsat-o, am mai prelungit-o la bibliotecă. Am terminat-o de citit.
Deși de foarte multe ori când am citit pe la alții povestind câte o somatizare din aceea în care cineva vomita doar pentru că a citit ceva, am considerat că sunt alintări – deh așa sunt eu mai necrezătoare – m-am surprins ca citind această carte să constat că am o strângere de stomac. Eu am o mare problemă cu nedreptatea, este trauma mea pe care o port cu mine de când mă știu conștientă. O duc în sus și-n jos, caut să îmi dea pace, dar mă ghidează în lumea aceasta mai mult decât aș fi vrut. Ori de câte ori văd, aud, citesc nedreptate mă aricesc mai mult sau mai puțin vizibil. Când trăiesc eu o nedreptate se iscă furtuna în jurul meu. Somatizarea, deci, există.
Harper Lee a pus în Să ucizi o pasăre cântătoare o poveste de acum aproape 100 de ani plasată în ținutul Alabama al USA-ului. O poveste văzută prin ochii copiilor când inocența spală greșelile adulților. Cartea mi se pare un melanj între Micul Prinț, 12 ani de sclavie și Coliba unchiului Tom. Pare discrepanța cam mare, însă sunt tratate teme care se regăsesc în celelalte cărți menționate. Am zis deja despre inocența copilăriei, spun acum și despre rasism, nu dezvolt, este o problemă de când lumea legată de asuprirea celor de culoare de către cei care au considerat mereu că dețin supremația lumii.
M-a surprins finalul, nu l-am putut anticipa nicicum și cred că este cumva prima carte la care nu mă gândesc la final, nu încerc să îl anticipez, nu caut să aflu din timp cum se termină. Când am terminat ultima pagină de citit, am mai ținut-o puțin în brațe. Mi-a fost dragă cartea aceasta care m-a dus în copilărie și în lumea adulților, în jocuri și în procese la tribunal, în prăjituri pe masa din bucătărie și în grijile de zi cu zi. Un dans perfect între copilărie și lumea adulților din jur, o informare discretă despre adolescență, o înfierare a rasismului.
Căutând informații pe interneți despre autoare, am aflat că a decedat în 2016, cu toate că am apucat să-i fiu contemporană, este prima lectură pe care o citesc scrisă de Harper Lee. M-am bucurat să aflu că a câștigat premiul Pulitzer în 1960 pentru acest roman. Am înțeles că în America este lectură obligatorie în școală – foarte bine. Ar trebui să fie și în școlile noastre pe lista lecturilor autorilor internaționali.
Cartea a beneficiat și de ecranizare în 1962, filmul câștigând trei premii Oscar pentru cel mai bun actor, cea mai bună scenografie și cel mai bun scenariu adaptat.
Las mai jos ca de obicei citatul meu preferat din întreaga carte:
….dacă un număr suficient de oameni ― bunăoară atâţia câţi încap într-un stadion ― şi-ar concentra atenţia asupra aceluiaşi lucru, de pildă să dea foc unui copac din pădure, copacul s-ar aprinde negreşit prin simplul lor consens. Ideea de a sugera celor de jos să ceară toţi în gând eliberarea lui Tom Robinson începu să-mi dea târcoale, nu însă pentru multă vreme, fiindcă mi-am zis că dacă şi ceilalţi or fi tot atât de obosiţi ca şi mine, nu se realizează.
Text scris de Iulia Dumitrescu.