Tot aud și văd în ultima vreme oameni care vorbesc la telefon pe video call fără căști. Este totul public și minunat. Mai ales prin STB. Nu e ca și cum aș avea de ales și am și această opțiune de a mă duce puțin mai departe. Pur și simplu se aude în tot troleul. Oamenii își expun intimitățile public.
Tot în categoria aceasta intră cei care urmăresc filmulețe pe youtube fără căști. Sau mă rog, presupun că pe youtube. Ascultă cu sonor ceva ce nu interesează pe toată lumea.
Eram într-o zi la un cabinet stomatologic, așteptam detartrajul periodic. Și așteptam. Nu reușește medicul să fie în target pe cât sunt eu de punctuală. După o vreme intră în cabinet programarea de după mine. O doamnă foarte drăguță. O apreciam în liniște. Părea trecută de primă tinerețe, dar arăta foarte proaspătă, cu o tunsoare modernă, îmbrăcată tineresc. În ultima vreme caut să admir persoane cât mai învârstă și cât mai moderne, încerc să le iau drept reper. Și cum o contemplam eu așa pe această doamnă, colegă de așteptare în cabinet stomatologic, aud niște muzică ce m-a luat total prin surprindere. Nu mă așteptam ca și într-un cabinet să fie cineva care ascultă videoclipuri, filmulețe și ce mai asculta acolo fără căști. E cert că a redus rapid volumul sonorizării, probabil fața mea căzută era vizibilă, însă era acolo, îl auzeam chiar și încet.
Este interesant cum nu mai putem sta în liniște. Nu putem aștepta. În orice secundă de așteptare scoatem telefonul din buzunar. Aproape niciodată o carte. (La sala de activități sportive la care merg cu copilul, o singură dată am văzut un părinte cu o carte pe genunchi, altfel eu eram singura ciudată). Era o vreme când mi se părea că prea se exagerează când tot spuneau toți că nu se mai citește, eu vedeam oameni care citesc și încă foarte des, dar de când cu pandemia, numărul lor s-a redus drastic. Sau se ascund, că eu nu îi mai văd. Aproape nimeni nu se mai uită pe geam. Ori în jur. Trecem în grabă pe lângă natură, pe lângă schimbări, nu le mai vedem pentru că nu mai ridicăm ochii din telefon. Este atât de mare zgomot în București că pe timpul zilei nu se aude absolut nici o pasăre. Și știu sigur că avem și altfel de păsări în afară de porumbei căcăcioși și pescăruși țipători. Avem păsări care fac spectacol pe la ora 5 dimineața, se aud triluri că este ceva mai liniște.
Revenind la liniște, este clar că ușor-ușor va dispărea cu totul. Vom trăi în vuiete de conversații telefonice și videoclipuri accesibile cu ajutorul net-ului. Vom ajunge să răspundem la întrebările celorlalți pentru că așa este când vorbești la telefon pe speaker în grup, nu știi cine a întrebat și nici pe cine. O mare familie vorbitoare.
Simt că nu mă hazardez să prezic viitorul de peste 50 de ani în materie de socializare: oamenii se vor întâlni pe la terase ca să vorbească prin mesaje. De fapt peste 50 de ani vor comunica virtual într-o lume virtuală la o terasă virtuală, iar gustul berii va fi și el tot virtual. Cel puțin sper că va fi pe bază de căști.
Text scris de Iulia Dumitrescu.